Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 67, 1-8

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

TÎLCUIREA PSALMULUI 67

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Văzînd păgînătatea ce se urma între oameni şi stăpînirea diavolului, şi fiind învăţat de Sfîntul Duh, dumnezeiescul David se roagă ca foarte degrab să se facă arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Şi, primind descoperirea celor ce se vor face, se învaţă şi propovăduieşte mîntuirea firii oamenilor, pieirea vrăjmaşilor şi, în scurt, prea-slăvita schimbare a lucrurilor.

1 Să Se scoale Dumnezeu, şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul!

Zice: E vremea să Te scoli Tu, Stăpîne, şi să lucrezi mîntuirea oamenilor, şi numaidecît toată ceata neprietenilor se va întoarce în fugă, risipindu-se de strălucirea arătării Tale. Tot aşa, de multe ori şi noi obişnuim a-i deştepta pe judecătorii cei blînzi spre ajutorul celor nedreptăţiţi, rugîndu-i să se scoale şi să oprească semeţia asupritorilor. Iar „sculare”, după cum am zis de multe ori, nu numeşte numai încetarea îndelungii-răbdări, ci şi Învierea Mîntuitorului lumii la trei zile după ce a primit de bună voie moartea pentru noi.

2 Precum lipseşte fumul să lipsească; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu!

Adică: Precum bătaia vîntului risipeşte fumul, şi ceara se topeşte cînd se învecinează cu focul, aşa se vor face cu totul deşerţi vrăjmaşii odată cu venirea Ta – o Stăpîne! Că aceia pe care Cei 70 i-au zis „păcătoşi” sînt numiţi de toţi ceilalţi tălmăcitori: „necredincioşi”. Şi Evreul, şi Sirul aşa îi numeşte.

3 Şi drepţii să se veselească,

Zice: Făcîndu-se acest lucru, toată faţa drepţilor se va umple de bucurie şi îndulcire.

să se bucure înaintea lui Dumnezeu şi să se desfăteze întru veselie.

Prin acestea, arată că nu asupra oamenilor a adus rugăciunea, ci împotriva dracilor ce dau război oamenilor, de a căror risipire şi deşertare se bucură neamurile şi Îl laudă pe Dumnezeu, Cel ce le-a mîntuit. Că zice:

4 Cîntaţi lui Dumnezeu, cîntaţi numelui Lui, cale faceţi Celui ce S-a înălţat peste apusuri, Domnul este numele Lui, şi vă bucuraţi înaintea Lui!

Aici, dumnezeiescul cuvînt le porunceşte Sfinţiţilor Apostoli să alerge la neamuri cu dănţuire şi cu cîntare de laudă şi să gătească Împăratului tuturor calea. Acestea se aseamănă celor zise lor de Domnul: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.” Prin învăţătura aceasta şi prin naşterea de a doua oară a Botezului, calea cea aspră s-a făcut netedă, gătindu-se lui Dumnezeu, Care era să locuiască şi să umble întru dînşii, după Proorocul.

Şi zice că „S-a înălţat El peste apusuri”, arătînd întunericul vărsat peste sufletele oamenilor. Aceasta a tălmăcit-o Simmah: „Aşterneţi cale Celui ce Se poartă pe pămînt nelocuit.” Iar nelocuită este pustia, şi „pustie” dumnezeiasca Scriptură a numit de multe ori neamurile: „Veseleşte-te, pustie însetată!”; şi iarăşi: „Mai mulţi sînt fiii pustiei (ai celei părăsite), decît ai celeia ce are bărbat.” Deci zice: Peste această pustie nelocuită, şi lipsită de lumină şi numită pentru aceasta „apus”, S-a înălţat Soarele Dreptăţii, şi a gonit negura şi a făcut-o pe cea nelocuită Biserică a Sa.

5 Tulbura-se-vor de faţa Lui, a părintelui celor sărmani şi a judecătorului văduvelor.

Că nu suferă ei arătarea Lui, ştiindu-L pe Dînsul drept judecător, căci prin purtarea de grijă pentru „văduve şi sărmani” a arătat dreptatea Proniei Lui. Şi dumnezeieştile Evanghelii ne învaţă tulburarea şi frica dracilor, că-i auzim pe dînşii zicînd: „Ce este nouă şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit mai-nainte de vreme să ne munceşti pe noi?”

Dumnezeu este în locul cel sfînt al Lui.

Fiindcă a zis: „Să se scoale Dumnezeu” şi: „Cale faceţi Celui ce S-a suit peste apusuri”, după cuviinţă a adăugat acest cuvînt, ca nimeni să nu socotească cum că Dumnezeul tuturor face iconomiile Sale mutîndu-Se din loc. Într-acest fel este şi cuvîntul zis de Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorît din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer”, care arată nescrierea împrejur a dumnezeieştii firi şi ne învaţă că S-a pogorît într-adevăr, petrecînd şi împreună-vieţuind jos cu oamenii, dar că era şi în cer şi nu S-a despărţit de Tatăl.

6 Dumnezeu aşază pe cei de un nărav în casă, scoate întru vitejie pe cei ferecaţi cu obezi, la fel pe cei amărîţi, pe cei ce locuiesc în mormînturi.

„De un nărav” numeşte pe cei ce au un scop, care sînt uniţi într-un gînd şi voiesc a se griji doar de fapta bună, iar nu pe cei ce voiesc acum unele, iar mai tîrziu altele. Pe aceştia zice că „îi face să locuiască în casa cea dumnezeiască”. Iar „ferecaţi în obezi” îi numeşte pe cei înfăşuraţi cu legăturile păcatului, pe care îi dezleagă şi îi face viteji. Unul ca acesta a fost Matei, unul ca acesta a fost Iacov al lui Alfeu, unul ca acesta a fost Zaheu, care, izbăvindu-se de legăturile nedreptăţii, au primit asupră-le foarte cu bărbăţie războiul împotriva celui ce îi ferecase. Şi zice că nu numai pe cei ferecaţi îi face viteji, ci şi pe cei ce au ajuns la vîrful păgînătăţii şi locuiesc în trupurile lor ca întru nişte mormînturi împuţite, pe care îi învredniceşte de mîntuire împreună cu aceia.

7 Dumnezeule, cînd ieşeai Tu în mijlocul norodului Tău, cînd treceai Tu în pustie,

8 pămîntul s-a cutremurat, cerurile au picurat

Simmah a tălmăcit stihul aşa: „Dumnezeule, ieşind Tu înaintea norodului Tău, umblînd Tu prin cea nelocuită, pămîntul s-a clătinat şi cerul a picurat.” Zice: Vrînd să treci în pustia aceea nelocuită, care nu primise încă raza luminii, Tu ai clătinat, şi ai cutremurat pămîntul şi din cer ai picat asupră-i picăturile darului. Şi primul lucru s-a făcut pe Cruce, că atunci s-a cutremurat pămîntul, şi pietrele s-au despicat şi tot ocolul pămîntului s-a clătinat, prin oarecare simţire văzîndu-L spînzurat pe Cruce pe Ziditorul a toate. Iar cealaltă – după Înălţarea Lui la ceruri: atunci a venit darul Duhului peste Apostoli, urmînd şi asemănîndu-se picăturilor de ploaie.

Apoi, învăţîndu-i pe Iudei că Dumnezeu este Cel ce a făcut toate acestea, a adăugat mai luminat:

de către faţa Dumnezeului Sinaiului, de către faţa Dumnezeului lui Israil.

Zice: Cel ce S-a arătat strămoşilor noştri în muntele Sinai, tot Acela a clătinat şi pămîntul în vremea Patimii, mustrînd nebunia noastră, şi apoi a dăruit darul Duhului.

Sf. Nicolae Velimirovici – Predica la Psalmul 15,10

Proloagele de la Ohrida

sf. Nicolae Velimirovici

Editura Egumenita

Predică Despre împlinirea prorociilor

Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciune

(Ps. 15: 10).

Acestea sînt cuvintele celui plin de duh văzător al tainelor cereşti, cuvinte strălucitoare, profetice, împăratul Proroc David grăieşte aceste cuvinte despre Hristos Domnul, despre Sufletul şi Trupul Domnului, adică despre cele ce sînt omeneşti în El. Că aceste cuvinte au fost rostite de Sfîntul Proroc David cu privire la Mîntuitorul Hristos Cel înviat, stă mărturie însuşi Sfîntul Apostol Petru în întîia lui predică, imediat după Pogorîrea Duhului Sfînt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:27). Căci, zice sfîntul apostol, strămoşul David… a murit şi s-a îngropat, iar mormîntul lui este la noi, pînă în ziua aceasta (Fapte 2: 29). Deci nu la David însuşi se referă cuvintele psalmului de el alcătuite prin Duhul, deşi aşa s-ar putea părea unora; ci ele se referă la Urmaşul lui David după trup, adică la însuşi Domnul Hristos. Trupul împăratului David a suferit stricăciune, aşa cum s-a întîmplat şi cu trupurile celorlalţi descendenţi ai săi. Prin urmare Hristos este acel urmaş al lui David după trup Care nu a rămas în locuinţa morţilor şi al Cărui trup nu a cunoscut stricăciune. Mai înainte văzînd el [David] aceasta, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciune (Fapte 2: 31). Cu adevărat, prea luminoasă prorocie! Cu adevărat, minunată înainte-vedere! înainte de învierea Domnului, aceste cuvinte trebuie să fi părut cu totul de neînţeles şi chiar iraţionale tuturor interpreţilor iudei ai Psalmilor! Dar cînd se dă la o parte pecetea de pe mormînt, atunci se dă la o parte şi pecetea tuturor prorociilor care multora le-au părut obscure şi de neînţeles. Căci Hristos a înviat din morţi iar prorociile tainelor viitoare s-au făcut realitate vizibilă tuturor. Iată pecetea s-a dat la o parte nu numai de pe mormîntul lui Hristos, ci şi de pe nenumăratele cuvinte şi mai înainte vederi ale prorocilor. Iată Hristos învie, iar cuvintele proroceşti despre El învie şi ele. Pogorîndu-Se la iad, Domnul duce lumina cerească a vieţii şi învierii şi drepţilor strămoşi şi proroci. Cu a Sa înviere, Domnul a adus cuvintele şi străvederile lor la lumina înţelegerii şi a adevărului. Hristos învie şi toate cele cîte sînt bune, drepte şi adevărate, şi de dinainte şi de după Dimineaţa învierii, învie şi ele.

O Stăpîne Doamne lisuse Hristoase Cel Care ai înviat a treia zi din morţi, aşează-ne şi pre noi între cetăţenii cei înviaţi ai împărăţiei Tale,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci,

Amin.

Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 21

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

întru sfârşit, pentru sprijinirea cea de dimineaţă, psalm al lui David.

Învederat este că acest psalm se dă lui [îl vesteşte pe] Hristos, după Teodorit şi Grigorie Teologul, fiindcă prooroceşte înomenirea şi pătimirea Lui cea mântuitoare, care au luat sfârşit, însă se suprascrie pentru sprijinire, deoarece cuprinde rugăciunea lui Hristos, ca să-I vină sprijinire şi apărare de la cerescul Lui Părinte, ca să Se împuternicească întru pătimire, însă zice de dimineaţă, vrând să zică că sprijinirea lui Hristos se numeşte dimineaţă, adică început al zilei, căci nouă, celor ce ne aflam întru întuneric şi în rătăcire, cu adevărat ne-a răsărit Hristos – Soare al dreptăţii şi lumină a cunoştinţei, însă pe cerescul Său Părinte, Hristos îl ruga ca om, pentru ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm în vremea morţii noastre, căci este firesc ca în vremea morţii să se teamă [până] şi omul drept. Deci acest psalm este despre patimile lui Hristos, pentru că acestea sunt sprijinirea cea de dimineaţă, căci atunci a strălucit nouă mai mult dimineaţa cea gândită, adică Hristos, Care cu moartea a biruit pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul.

1. Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte spre Mine, pentru ce M-ai lăsat?

Acest cuvânt face referire la temerea omenească, încredinţează încă şi adevărata înomenire a lui Hristos, adică ne încredinţează că era om desăvârşit şi, prin urmare, avea temeri fireşti. Către Dumnezeu-Tatăl a zis: Ia aminte spre Mine, deoarece cei care dau pe vreun om la un ucigaş pentru a-l omorî îşi întorc ochii de la el, nevrând să mai vadă pe cel ce va fi omorât. Pentru ce m-ai părăsit? este cuvântul Domnului, zicând aşa nu fiindcă Tatăl S-ar fi despărţit cândva de El, după ce omenitatea Sa s-a unit după Ipostas cu Fiul lui Dumnezeu, ci îl zice pentru temerea morţii: „Pentru că dacă Tu, Părinte, zice, vei opri ajutorul Tău de la Mine, Eu M-aş teme de moarte”. Despre această temere de moarte a Domnului vorbesc şi Evangheliştii, căci El S-a rugat în grădină pentru a trece de la El paharul morţii, zicând: Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta (Mt. 26: 39). Domnul a strigat acest început al psalmului în limba evreiască cu mare glas, aflându-Se pe Cruce: Eli, Eli, lama sabahtani adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat [părăsit]? (Mt. 27: 46). Adică: „Pentru ce M-ai lăsat să am frică, de vreme ce ştii că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios?” Ori: „Pentru ce ai dat loc [ai îngăduit] să fiu omorât, fiindcă Eu nu am făcut nimic vrednic de moarte?”

Departe de mântuirea mea sunt cuvintele greşealelor mele.

„Pedepsele, zice, pe care Mi le-au pricinuit păcatele Mele sunt departe de mântuirea Mea, adică nu-mi opresc mântuirea, căci acest fel de greşeale şi de păcate nu găsesc întru mine: Că păcat, zice, nu a făcut (Is. 53: 9).” Moartea celor ce au făcut păcate este pedeapsă, nu şi a celor fără de păcate. Ori se poate înţelege şi într-alt fel: Hristos Se îmbracă aici cu faţa firii omeneşti, ca una ce este înrudită [de-o fire] cu toată firea omenească, zicând ca din partea ei: „Pentru ce, pe Mine -pe tot omul, M-ai părăsit, o Dumnezeul Meu, ca să mor?” Apoi zice şi pricina părăsirii, anume că osândirile cele pentru păcatele mele sunt departe de mântuire. Drept aceea, prin urmare, şi Eu sunt depărtat de mântuirea aceasta, pentru că, dacă aş fi fost aproape de mântuire, negreşit Mă izbăveam de moarte”.

2. Dumnezeul, meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi; şi noaptea şi nu spre nepricepere mie.

„Acest cuvânt s-a plinit în ziua în care Domnul a mâncat Cina cea de Taină cu ucenicii Săi, după Joia cea Mare, în noaptea în care Domnul S-a rugat în grădina Ghetsimani, precum au arătat Evangheliştii; iar că S-a rugat mai-nainte de noapte, adică ziua, în Joia cea Mare, este arătat de graiul acestui psalm, însă să nu-ţi pară deşănţat, o cititorule, aceea că Proorocul a pus zicerea aceasta la urmă, de vreme ce aceasta s-a făcut mai-nainte decât cea de mai sus, căci astfel sunt cuvintele Proorocilor, iar pricina este ca nu cumva să nu să se pară că Proorocii grăiesc de la sine, ci că grăiesc numai acelea pe care le-au auzit de la Sfântul Duh Care îi insuflă. „Ţie Mă voi ruga ziua, ca să treacă de la Mine vremea morţii, şi nu Mă vei asculta. Asemenea şi noaptea Mă voi ruga pentru aceasta, şi nu spre nepricepere Mie. Pentru ce nu Mă asculţi, căci eu am înţeles că pentru aceasta nu Mă asculţi, ca să Mă izbăveşti de moarte pentru mântuirea oamenilor, pentru care M-am şi întrupat”. Însă unii înţeleg prin zi şi noapte vremea răstignirii, fiindcă de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, încât acea zi [de vineri] a fost zi şi noapte, atunci când Domnul S-a rugat Părintelui Său ca să-i ierte pe răstignitorii Săi, dar nu a fost ascultat, fiindcă au fost daţi cu toţii obşteştii pieiri. „Iar pricina pentru care n-a fost ascultat, zice, o ştia bine, adică pentru aceea că ei voiau să clevetească învierea Lui, iar pe Apostolii Săi să-i prigonească, şi cu acestea toate să-şi mărească şi mai mult păcatul lor.”

Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 54, 11-24

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

11 Şi n-au lipsit din uliţele ei camăta şi vicleşugul.

Nu mi se pare că graiurile acestea se potrivesc Fericitului David, că Ierusalimul nici nu se ţinea de Iudei întru acea vreme, nici nu se socotea cetate împărătească. Ci se pare că mai-nainte vesteşte aici împreună-pricirea Ierusalimului şi povesteşte felurile răutăţii ei: fărădelegea, nedreptatea, camăta şi vicleşugul pe care le îmbrăţişase, şi nu primea legile folositoare ale Mîntuitorului. Şi ni se cuvine a însemna că nu numai Noul Testament, ci şi Legea Veche mustră camăta, înjugînd-o pe aceasta cu fărădelegea, cu nedreptatea şi cu vicleşugul.

12 Că, de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat, şi cel ce mă urăşte de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dînsul.

În loc de: Dacă aş fi cunoscut vicleşugul lui asupra mea, m-aş fi ascuns de dînsul. Dar cele făcute asupra mea le socotesc uşor de suferit şi de purtat, căci se lucrează de vrăjmaşi şi de neprieteni, şi, dealtfel, poate va fi cu putinţă a scăpa şi de războiul cel arătat.

13 Iar tu, omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu,

14 care împreună cu mine te-ai îndulcit în mîncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gînd.

Mai prea-pricinuitor de mîhnire decît toţi mi se pare că este omul casnic şi prieten, de un gînd şi de o masă cu mine, împreună hrănit cu mine, care – după ce s-a împărtăşit de lucruri dumnezeieşti şi omeneşti – lucrează lucrurile neprietenilor şi ale vrăjmaşilor. Prin graiurile acestea, darul proorocesc ni l-a zugrăvit nouă arătat pe Iuda vînzătorul, care s-a hirotonisit povăţuitor de Împăratul Hristos – că zice: „Pune-vei pe dînşii boieri peste tot pămîntul” – şi s-a împărtăşit de o masă cu Dînsul şi de cuvinte tainice, şi s-a făcut unealtă vrăjmaşilor lui Hristos. În loc de „povăţuitorul meu”, Simmah a tălmăcit: „prietenul meu”. Iar acestea nu se potrivesc nicidecum Fericitului David – că nimeni din cei prea-iubiţi ai lui nu l-a vîndut pe dînsul cînd era gonit de Saul, căci nici Doeg, nici Zifeii nu erau din prietenii lui adevăraţi – ci se potrivesc istoriei prooroceşti a Evangheliilor: „Cel ce mănîncă – zice – cu Mine pîine a ridicat asupra Mea călcîiul său.” Apoi, după ce a vestit mai-nainte vînzarea, prooroceşte şi moartea fără de veste şi de năprasnă a ucenicului cel viclean.

„Şi pînă acum este cu putinţă a vedea acelaşi vicleşug şi ucidere înmulţindu-se la oarecari, după cum ne încredinţează pe noi împlinirea lucrurilor. Că – împărtăşindu-se nu numai de bucate şi de toată altă hrană, ci încă părtaşi făcîndu-se dumnezeieştilor şi negrăitelor Taine – vînd pe cei ce le dau lor acestea, şi unii pe alţii se vînd şi moarte îşi gătesc, mijlocind între dînşii jurăminte. Iar Pavel nu încetează mărturisind întru toată lumea prin două lucruri nestrămutate, întru care este cu neputinţă să mintă Dumnezeu. Zic adică jurămîntul şi credinţa, pe care oarecari nu ştiu cum să se ispitească a le strămuta, iar mai vîrtos le-au şi strămutat, nepăzind scopul cel drept nici către făcătorii de bine, nici întru credinţă, nici spre Însuşi Stăpînul tuturor.” Pentru aceea dar Duhul cel proorocesc, hotărînd asupra lor, zice aşa:

15 Să vină dar moartea peste dînşii şi să se pogoare la iad de vii! –

Îi îngrozeşte pe dînşii cu hotărîrea aceasta, vrînd să oprească socoteala lor cea rea. Aşa un sfîrşit al vieţii a primit Iuda, pentru că, după ce şi-a legat grumazul cu ştreang, degrabă a pătimit moarte. După Cruce, şi Iudeii au căzut întru asemenea primejdii, dîndu-se războiului rîmlenesc^[1], căci nu au ieşit din viaţă după legea firii, ci omorîndu-se cu arme de război. Iar de s-ar şi părea că vreunul din cei răi îşi sfîrşeşte viaţa cu moarte de obşte, după înviere va primi îndoită munca împotriva sa, că zice: Păcatele unora sînt arătate şi merg înainte la judecată, iar altora le urmează. Apoi, arată dreptatea pedepsei:

că vicleşug este, în pribegiile lor, în mijlocul lor.

Zice: Odrăslind „în mijloc”, adică întru însăşi inima lor, vicleşugul aduce asupra lor hotărîrea pedepsei aducătoare de moarte. Iar „pribegie” numeşte viaţa de acum, întru care pribegim, iar nu locuim. Şi fericiţi sînt cei ce socotesc pribegie viaţa aceasta, şi nu locuire.

Apoi, după ce a zis cele lucrate de cei fără de lege, Proorocul îşi mută cuvîntul către cei nedreptăţiţi, dar nu părăsiţi de ajutorul de sus:

Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 54, 1-10

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

Întru sfîrşit, întru cîntări, al priceperii lui David.

David a zis Psalmul acesta gonindu-se de Saul, cînd s-a strămutat şi a fost silit a petrece în pustie. Dar el mai-nainte vesteşte vrăjmăşiile Iudeilor asupra Mîntuitorului şi mai-nainte zugrăveşte Patimile Stăpînului. Căci David – care era prigonit de Saul, cel căruia îi făcea bine, şi vîndut de cunoscuţi – mai-nainte vedea cu ochii Duhului că Stăpînul va pătimi la fel şi va fi vîndut şi răstignit de cei ce primiseră facerile Lui de bine. Pentru aceasta, deasupra-scrierea trimite la sfîrşit pe cititor şi îi porunceşte a lua aminte cu pricepere la cele zise, fiindcă judecata proorocească este acoperită şi va primi sfîrşitul după multă vreme. Psalmul s-a numărat şi „întru cîntări”, avînd o zugrăvire umbrită a Patimilor stăpîneşti, căci este drept a lăuda de-a pururea pe Cel ce a suferit a pătimi pentru mîntuirea oamenilor. Dar, luînd aminte la smerenia graiurilor, nimeni să nu le socotească nevrednice de înomenirea Mîntuitorului Hristos; ci să cugete că – dacă a suferit fiere, şi oţet, şi piroane, şi spini, şi scuipări, şi pălmuiri, şi toată ocara şi batjocura, şi mai pe urmă a primit şi moartea – apoi nu S-ar fi lepădat nici de smerenia cuvintelor, pentru că graiurile se cuvine să fie potrivite lucrurilor. Şi al Lui este glasul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”; şi iarăşi: „Poruncă am luat ce să zic şi ce să grăiesc şi nimic de la Sine-Mi nu fac”; şi: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai lăsat?” Unele ca acestea le grăia după omenire, arătînd firea omenească şi zidind neputinţa Iudeilor.

Deci dumnezeiescul David ne învaţă aici nedreptatea făcută împotriva sa şi mai-nainte zugrăveşte umbrit ceea ce era să fie asupra Stăpînului Hristos, Dumnezeului nostru, fălindu-se cu împărtăşirea pătimirilor şi strigînd cu Pavel: „Eu – zice – port pe trupul meu rănile Domnului Iisus.” Şi nu numai Proorocul, ci şi toţi cîţi se împărtăşesc de Patimile Lui pentru numele Lui se vor proslăvi, după cum zice dumnezeiescul Pavel: „Fiindcă împreună pătimim, ca să ne şi proslăvim.” Aceasta este puterea scrierii-deasupra şi, în scurt, a Psalmului de faţă. Şi, începînd, Proorocul zice aşa:

1 Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea cererea mea!

2 Ia aminte spre mine şi mă ascultă!

Aduce multe feluri de rugăciuni, rugîndu-se să fie primite toate: Să nu mă treci cu vederea – zice – pe mine, cel ce mă rog cu jale, ia aminte spre mine cu milostivire şi dă-mi ajutorul Tău!

3 Mîhnitu-m-am întru îngrijarea mea şi m-am tulburat de către glasul vrăjmaşului şi de necazul păcătosului.

Zice: Pentru că – fiind ocărît, şi supărat cu război de vrăjmaşii ce mă nedreptăţesc şi gîndind multele lor vrăjmăşii – m-am umplut de multă durere. Că „îngrijare” numeşte dumnezeiasca Scriptură necurmata cugetare. Şi Simmah a tălmăcit tot aşa acest stih: „M-am sitivit^[1] întru sine-mi grăind, şi m-am vărsat şi m-am risipit de glasul vrăjmaşului, de supărarea necredinciosului.” „Vrăjmaş” şi „necredincios” îl numeşte pe cel ce i s-a făcut bine, şi el gătea uciderea făcătorului de bine.

Că a abătut asupra mea fărădelege şi întru mînie a vrăjmăşuit mie.

Simmah a zis mai luminat: „Au năvălit asupra mea întru păgînătate şi cu mînie s-au împotrivit mie”. Şi zice: Chibzuind rea socoteală, ei măiestresc a mea moarte.

4 Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea.

5 Temere şi cutremur a venit asupra mea, şi m-a acoperit întunericul.

Zice: Văzînd vrăjmăşia lor şi măiestriile bîntuielilor, mă înfricoşez, şi mă tem şi mi-aştept moartea. Şi nu e nici un lucru minunat dacă David, priveghind şi fiind gonit de mulţi neprieteni, se temea de moarte, om fiind, şi sub Lege petrecînd şi văzînd de departe desăvîrşirea evanghelicească. Că şi Însuşi Stăpînul Hristos – măcar că de multe ori mai-nainte spusese, şi însemnase Patima Sa Sfinţilor Apostoli şi foarte greu îl certase pe dumnezeiescul Petru, cel ce se ruga să nu se întîmple Lui aceasta – în vremea Patimii, striga: „Acum sufletul Meu s-a tulburat.” Atîta îngrijare a slobozit dumnezeiasca fire să ia firea cea omenească, încît să asude picături de sînge, dar să se întărească de către Înger şi să biruiască temerea. Căci se cădea să se arate şi întru aceasta firea ce primeşte patima. „Şi, din multa îndelungă-răbdare pe care a avut-o către neamul omenesc, Iubitorul de oameni a primit patimă cu trupul, vrînd să neguţătorească şi întru aceasta mîntuirea noastră. Deci zice toate aceste graiuri smerite, nu pentru temere – să nu fie! – ci pentru iconomie.”

6 Şi am zis: Cine îmi va da mie aripi ca de porumb, ca să zbor şi să mă odihnesc?

7 Iată, m-am depărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie.

Aşa a făcut Fericitul David, căci – ascunzîndu-se de Saul şi văzînd vrăjmăşia celor de altă seminţie care locuiau în Gat – a fugit în pustie, după cum ne învaţă Întîia istorie a Împăraţilor. La fel, Stăpînul Hristos S-a dus de multe ori în taină la munte, de multe ori în pustie, dîndu-Se în lături de pizma Iudeilor. Dar vrednic lucru este a ne minuna de marele David, care a voit a lua aripi de porumb, iar nu de altă pasăre, poftind darul duhovnicesc, care s-a arătat în chip de porumb.

8 Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor.

Zice: Că, înconjurîndu-mă cu atîtea valuri, şi izbiri şi vîrtejuri de vînturi, aştept ajutorul dumnezeiesc şi mă mîngîi cu nădejdea lui.

9 Potopeşte-i, Doamne, şi împarte limbile lor,

Fiindcă chibzuiesc rea întocmire, risipeşte-le, Stăpîne, a lor unire la un gînd!

că am văzut fărădelege şi pricire în cetate!

10 Ziua şi noaptea o va înconjura pe ea peste zidurile ei;

Acest lucru l-au făcut o dată Asirienii, altă dată Egiptenii şi, multă vreme mai pe urmă, şi stăpînirea Romanilor.

fărădelege şi osteneală – în mijlocul ei, şi nedreptate.

---

^{[1] „}m-am destrămat”

Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 108, 9-30

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

9 Mişcîndu-se, să se strămute fiii lui şi să se scoată din curţile casei lui!

Ori, după ceilalţi: „din surpăturile lor”. Că, arzîndu-se casele şi curţile caselor, ori surpîndu-se, unii din locuitori s-au ucis, iar alţii s-au dus robiţi.

10 Să scurme datornicul toate averile lui

Iar Simmah, aşa: „să scuture zapciul toate averile lui”. Iar zapcii sînt şi împăraţii Romanilor, care scoteau birul pus asupra lor. Aceştia au răpit toate averile Iudeilor, după ce au căutat cu de-adinsul, încît au aflat şi comorile ascunse şi le-au făcut ale lor.
şi să răpească străinii ostenelile lui!

11 Să nu-i fie lui sprijinitor, nici să-i fie milostivitor spre sărmanii lui!

Şi – făcîndu-se acestea şi războinicii, adică Romanii, împărţindu-le averile – nimeni nu-i va ajuta, nici copiii lor nu se vor învrednici de milostivire.

12 Să fie feciorii lui întru pierzare, într-un neam să se stingă numele lui!

Că, încă netrecînd 40 de ani, norodul Iudeilor a pătimit pieirea cea de tot. Şi nu mai petrec ei singuri deosebi, nici nu mai au pe ai lor împăraţi şi boieri, nici mitropolia aceea mult-vestită, nici nu mai săvîrşesc slujba cea după Lege, ci toate acelea au rămas deşarte: şi sicriul^[1], şi lespezile^[2], şi închipuirile Heruvimilor, şi jertfelnicul, şi sfeşnicul, şi altarul, şi podoaba cea arhierească şi celelalte toate cîte au fost date şi vestite de Dumnezeu la dînşii.

13 Pomenească-se fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului, şi păcatul maicii lui să nu se şteargă!

Fapta bună a părinţilor i-a folosit de multe ori pe copiii păcătoşi, precum pe Iudei credinţa lui Avraam, precum pe Solomon buna-credinţă a lui David; iar răutatea părinţilor creşte pedeapsa copiilor ce păcătuiesc, că nici o pricină de cruţare nu se află de nicăieri. Deci aceasta a zis şi proorocescul cuvînt: că Iudeii, pătimind desăvîrşita pieire, pe lîngă păgînătăţile lor, se vor arăta mai urîţi, pentru îngreţoşare, şi cu pomenirea răutăţilor părinteşti. Iar „părinţi” ai lor îi numeşte pe cei ce au săvîrşit păgînătatea în pustie, pe cei din zilele Judecătorilor, pe cei din vremile Împăraţilor, pe cei de după întoarcerea din Babilon care au trăit întru nelegiuire. Iar „maică” a numit Ierusalimul, întru care s-a îndrăznit asupra Stăpînului Hristos urîciunea uciderii. Că aceasta a zis şi Domnul întru Evanghelie: „Ca să vină peste neamul acesta tot sîngele cel nevinovat care s-a vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Avel cel drept, pînă la sîngele Zahariei, pe care l-au ucis între Biserică şi altar.” Că vor lua osîndele pentru toate deodată.

14 Să fie înaintea Domnului totdeauna, şi să piară de pe pămînt pomenirea lor!

Psalmii in lectura Pr. Sofian Boghiu – Psalmul 17

Asculta aici: Audio

Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 108, 1-8

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Psalmul acesta mai-nainte vesteşte mîntuitoarea Patimă, nebunia Iudeilor şi vînzarea Iudei. Şi către înţelegerea aceasta ne povăţuieşte şi marele Petru, grăind în norod şi prihănind vînzarea Iudei, şi de aici făcînd dovada proorociei. Şi nimeni, auzind pe Domnul legiuind a binecuvînta pe cei ce ne prigonesc, să nu socotească proorocia împotrivnică Puitorului de lege. Că nici aici proorocescul cuvînt nu vorbeşte blestemînd, ci mai-nainte vestind pedepsele ce aveau să se întîmple Iudeilor şi Iudei. Şi proorocia aceasta s-a închipuit în chip de rugăciune, după cum prea-mult obicei este pretutindeni dumnezeieştii Scripturi.

1 Dumnezeule, lauda Mea să nu o taci, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra Mea s-au deschis!

Stăpînul Hristos zice acestea omeneşte, căci Se roagă ca om, împlinind măsurile firii omeneşti; iar ca Dumnezeu primeşte rugăciunile celor ce se roagă curat. Iar „laudă” numeşte Patima, pentru că şi întru dumnezeieştile Evanghelii o numeşte „slavă”: „Că a venit – zice – ceasul să Se proslăvească Fiul Omului.” Iar „gură a păcătosului” şi „gură a vicleanului” l-a numit pe Iuda, că acesta a făcut cu Iudeii tocmelile vînzării pe ascuns.

2 Grăit-au asupra Mea cu limbă vicleană, şi cu cuvinte de urîciune M-au înconjurat.

De la Iuda, a mutat cuvîntul către tot soborul Iudeilor, că aceştia, fiind robiţi de zavistie, au măiestrit moartea cea nedreaptă.

Şi s-au luptat cu Mine în zadar.

3 În loc să Mă iubească, ei Mă cleveteau,

Nu numai că nu s-au supărat cu vreun rău de la Mine, ci au dobîndit nenumărate bunătăţi, pentru care, fiind datori a Mă iubi, ei au lucrat cele ale neprietenilor.

iar Eu Mă rugam.

Şi a acestui lucru este martoră istoria sfinţitelor Evanghelii: că, fiind pironit pe Cruce, striga: „Părinte, lasă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

4 Şi au pus asupra Mea rele în loc de bune, şi urîciune în locul iubirii Mele.

Deci Eu i-am împresurat pe dînşii cu faceri de bine, iar ei Mi-au răsplătit cu cele împotrivnice.

5 Pune peste dînsul pe cel păcătos, şi diavolul să stea de-a dreapta lui.

Acest „pune peste dînsul” e în loc de: „vei pune”, iar acest „să stea” – în loc de: „va sta”. Şi dumnezeiescul Evanghelist ne-a învăţat aceasta arătat, că dumnezeiescul Ioan întreba cine ar fi vînzătorul, iar Domnul i-a zis lui: „Acela căruia Eu, întingînd, îi voi da pîine, acela este. Şi, întingînd-o pe dînsa – zice – i-a dat-o Iudei. Şi după pîine a intrat întru dînsul satana”, aflînd intrările gătite. Că, ducîndu-se către Iudei de voia sa, a făcut tocmelile vînzării şi, împresurîndu-se după acestea cu multe faceri de bine, a rămas nemulţumitor. Deci de voie a primit împreună-locuitor pe neprietenul.

6 Cînd se va judeca el, să iasă osîndit,

În loc de: „va ieşi”.

şi rugăciunea lui facă-se întru păcat!

În loc de: „se va face”. Că vînzătorul a rămas pustiu de tot răspunsul; pentru aceea, judecîndu-se, se osîndeşte, şi rugăciunea adusă de dînsul creşte prihănirea. Fiindcă nu numai ştia pe Făcătorul de bine, ci s-a şi îndulcit de dumnezeieştile cuvinte; şi s-a făcut nu numai văzător de prea-mari minuni, ci şi însuşi lucrător al lor, de la Dînsul luînd stăpînirea.

7 Facă-se zilele lui puţine, şi episcopia lui să o ia altul!

Şi proorocia aceasta a luat sfîrşit, că el îndată a suferit moartea prin spînzurare şi, rînduindu-se în locul lui, Matia a împlinit numărul Apostolilor.

8 Să fie fiii lui sărmani şi muierea lui văduvă!

Acestea s-au întîmplat nu numai Iudei, ci şi tuturor Iudeilor celor necredincioşi: că, trecînd puţini ani după Cruce, tot neamul lor s-a făcut nestatornicit, şi aceia s-au ucis, iar muierile lor s-au robit împreună cu copiii lor. Aceasta s-a rugat şi proorocescul cuvînt…

Psalmii mesianici – Psalmul 117,22

„Hristos in Vechiul Testament”

Prof. dr. Nicolae Neaga

Editura Renaşterea,

Cluj-Napoca, 2007

Piatra cea din capul unghiului (117, 22)

Ultimul psalm mesianic este 117, 22. Sunt celebrele cuvintele: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii s-a făcut cap al unghiului”.

Piatra care nu are nici o întrebuinţare, este fără valoare, omul o calcă în picioare. Îndată ce este aşezată între două moşii, ca piatră de hotar sau îndată ce este pusă în temelia unei clădiri, piatra creşte în importanţă, pentru că pe ea se întemeiază dreptul de proprietate sau se sprijină un întreg edificiu. „Piatra” este, în rând întâi, imaginea lui Israel cel neluat în seamă, dar a cărui faimă creşte apoi. În cazul acesta „ziditorii” sunt păgânii. În rândul al doilea, „piatra” este Mesia, căci şi la Isaia 28,16, unde avem un text paralel cu acesta, piatra este Mesia, de aceea se zice acolo: „Cel ce se bizuie pe ea nu se va clătina” (Is 28,16). La Matei 21, 42 piatra este Hristos. Psalmistul îl va fi numit „piatra cea din capul unghiului, pentru că El avea să unească atât pe iudei, cât şi popoarele păgâne, cele două mari părţi constitutive ale omenirii privite din punct de vedere religios, într-o unică zidire mare a lui Dumnezeu, într-o biserică”. Acelaşi înţeles îl are „piatra” şi în restul Noului Testament (Mc 12,10; Fapte 4,11; 1 Petru 2,7).

Sf. Ioan Hrisostom pleacă de la Matei 21, 42 şi Luca 20, 17 pentru a justifica conţinutul mesianic al psalmului, iar Sf. Atanasie de la Ef. 2,15. Dacă cu privire la unii psalmi există oarecare îndoială, convingerea despre mesianismul psalmului 117 este mai răspândită. Cităm pe Origen, Augustin, Teodoret, Damian (sec. XI). Sf. Părinţi diferă între ei doar în mici detalii. Mai plin de amănunte este Teodoret; el fixează amănunte, pe care mulţi le trec cu vederea. Astfel, „piatra cea din capul unghiului” este Hristos, o latură a unghiului reprezintă pe Iudei, alta pe păgâni, ziditorii sunt fariseii, saducheii, preoţii şi cărturarii. Astfel, se vede ca un fir roşu purtându-se deasupra psalmilor Regele excepţional şi împărăția lui cea fără sfârşit.

Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 50, 11-20

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

11. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule,

Inima insemneaza multe lucruri, uneori insemneaza pe ea insasi ca parte trupeasca, iar alteori pe cea mai din adanc stapanitoare parte, dupa zicerea: Pentru ce se suie ganduri in inimile noastre (Lc. 24: 38). Uneori insemneaza socotinta (mintea, judecata) si vointa, precum aceasta: Iar inima lor departe este de Mine (Is. 29: 13). Alteori insa, buna-vointa si placere, precum aceasta: Aflat-am pe David, fiul lui lesei, om dupa inima Mea (I imparati 13: 14; fapte 13: 22). Uneori insemneaza sufletul, dupa zicerea aceasta: Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, adica rogu-Te, Dumnezeule, nu sa infiintezi si sa zidesti alt suflet intru mine, ci pe acesta ce este intru mine sa-1 innoiesti si sa-l faci sa fie in frumusetea lui cea dintai si fireasca, caci de vei departa Tu de la sufletul meu vechimea pe care o a dobandit din spurcaciunea pacatului, vei zidi intru mine inima curata”. Deci zicerea zideste se intelege aici in loc de „prefa-l precum era”.

si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele.

Innoieste se intelege in loc de „pune din nou”, adica: „De acum inainte pune, Doamne, duh drept, adica dar de dreptate intru maruntaiele mele pentru ca sa indrepteze miscarile cele strambe si sucite pe care diavolul le-a pus intr-insele” Iar prin cele dinauntru, David numeste partile sufletului. Zice insa si Dumnezeu prin Iezechiil pentru iudeii ce se aflau robiti in Babilon: Si voi da voua inima-noua, si duh nou voi da intru voi, si voi lua din trupul vostru inima cea de piatra si voi da inima de carne (Iez. 36: 26), adica: „Voi innoi inima voastra care s-a bolnavit, si osardia voastra care a slabit”.

12. Nu ma lepada de la fata Ta, si Duhul Tau Cel Sfant nu-L lua de la mine.

„Sa nu ma lepezi, zice, Doamne, de la cercetarea dumnezeiestii Tale fete, cu toate ca eu m-am facut nevrednic de cercetarea Ta, nici sa ma lipsesti de Sfantul Tau Duh, adica sa nu iei darul proorociei din pricina pacatului.” Drept aceea, din zicerea aceasta se incheie cum ca si dupa pacat nu a lipsit cu totul si desavarsit de la David darul proorocesc, precum am zis la inceputul psalmului.

13. Da-mi mie [inapoi] bucuria mantuirii Tale,

„Da-mi, zice, Doamne, bucuria aceea de mantuire pe care o aveam mai-nainte de pacat, de la Tine luand-o.” Vezi insa, o cititorule, ca David, pentru proorocescul dar – pe care nu-1 pierduse – se ruga mai sus ca sa nu-l ia de la el, iar aceasta ce a pierdut, adica bucuria constiintei cea mai-nainte de pacat, aceasta se roaga sa i se dea iarasi, fiindca mai-nainte de pacat se bucura cu constiinta [anume pentru] ca are un astfel de mare Mantuitor al Sau, pe Dumnezeu.

si cu duh stapanitor ma intareste.

„Intareste-ma, zice, Doamne, cu stapanitorul dar al Sfantului Duh, ca adica sa stapanesc patimile, si sa ma povatuiasca catre faptele bune.” Prin dar de indreptare si dar stapanitor se inteleg puterile si lucrarile ce de Duhul Sfant se dau sufletului.

14. Invata-voi pe cei faradelege caile Tale, si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce.

Si aceasta zicere este proorocie a lucrului ce urma a se face: ca dupa ce propovaduirea Evangheliei s-a latit intre neamurile cele nelegiuite, atunci si cartea aceasta a psalmilor lui David s-a facut tuturor celor faradelege si necinstitorilor de Dumnezeu invatatoare de fapte bune si de cunostinta de Dumnezeu, fiindca in toate zilele se citeste aceasta in Biserica.

Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 118, 120-176

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

120 Pironeşte de frica Ta cărnurile mele, că de judecăţile Tale m-am temut!

Sufletul meu – zice – este îmbrăcat cu frica Ta; dar, fiindcă trupul şi mădularele sale se scoală asupra lui, mă rog să se pironească de frica aceasta, ca, făcîndu-se ele moarte păcatului, să urmeze povăţuirii sufletului. Stihul acesta se aseamănă graiului aceluia apostolesc: „Omorîţi mădularele voastre cele de pe pămînt: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea şi iubirea de argint, care este slujire de idoli.” Şi iarăşi: „Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi nu mai viez eu, ci viază întru mine Hristos.”

121 Făcut-am judecată şi dreptate, să nu mă dai celor ce îmi fac strîmbătate!

Zice: Voind a urma legilor Tale, să nu mă fac lesne prins neprietenilor! Dar cine are acum atîta curăţenie a sufletului, ca să grăiască cu îndrăzneală asemenea cuvinte? Unele ca acestea a zis încă şi dumnezeiescul Apostol: „Că lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre.”

122 Primeşte pe robul Tău întru bunătate,

Simmah zice: „Primeşte-mă întru cel bun şi pe mine, robul Tău!”, iar Achila şi Teodotion au pus: „chezăşuieşte-mă”, în loc de: Adevărul zic, nu mint, crede-mi mie, robului Tău ce mă făgăduiesc, fă-Te Tu Însuţi chezaş al făgăduinţei mele că mă voi sîrgui a împlini legile Tale!

ca să nu mă clevetească cei mîndri!

Dureros lucru este clevetirea, măcar de are şi mare plată. Întru aceasta a căzut şi minunatul Iosif şi alţii nenumăraţi. Iar Domnul porunceşte să ne rugăm a nu intra întru ispită. Deci, cerînd această cerere, Proorocul n-a făcut nimic fără de cuviinţă, căci clevetirea le este cu covîrşire mai grea celor trufaşi şi silnici^[1], fiindcă, luînd lîngă sine-şi silnicia, nedreptatea face vătămare mai mare.

123 Ochii mei au lipsit spre mîntuirea Ta şi spre cuvîntul dreptăţii Tale.

Şi aici numeşte făgăduinţa „cuvînt”. Necurmat – zice – aştept de la Tine mîntuirea şi adăst sfîrşitul făgăduinţei. Iar pe acest „au lipsit”, l-a pus arătînd pofta şi dorirea cea întinsă.

124 Fă cu robul Tău după mila Ta şi îndreptările Tale învaţă-mă!

Lucrătorul atîtor fapte bune se roagă să dobîndească milă, şi prin aceasta cere să cîştige mîntuirea. Nu cere plată, ci iubire de oameni.

Psalmii in lectura Pr. Sofian Boghiu – Psalmul 16

Asculta aici: Audio

Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 118, 81-119

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

81 Obosit-a spre mîntuirea Ta sufletul meu, că întru cuvintele Tale am nădăjduit.

Cei ce doresc foarte de oarecare lucru şi sînt lipsiţi de cel dorit zic că obosesc. Aşa pătimesc cei foarte însetoşaţi şi lipsiţi de apă; aşa doresc pururea cei ce aşteaptă din călătorie pe cineva din cunoscuţi şi, nedobîndindu-i, se topesc de dor cu totul; aşa obosesc şi cei ce se luptă cu oarecare primejdii şi aşteaptă dumnezeiasca milostivire, văzînd-o pe aceasta zăbovind.

82 Sfîrşitu-s-au ochii mei întru cuvîntul Tău, zicînd: Cînd mă vei mîngîia?

„Cuvînt” şi „făgăduinţă” se numeşte dumnezeiasca şi de Dumnezeu insuflata Scriptură. Deci se sfîrşeşte nu numai cel ce aşteaptă dumnezeiasca făgăduinţă şi adastă dezlegarea relelor ce zac asupră-i, ci şi cel ce citeşte dumnezeieştile cuvinte şi doreşte cu de-adinsul să înveţe mintea^[1] acestora, socotind aflarea ei mîngîiere şi împăcare sufletului.

83 Că m-am făcut ca un foale în brumă, dar îndreptările Tale nu le-am uitat!

Foalele, încălzindu-se, se moleşeşte şi, suflîndu-se, se umflă, iar în brumă se învîrtoşează şi îngheaţă. Aşa se moleşteşte de desfătare şi firea trupului, şi se umflă şi se ridică asupra sufletului; iar de reaua pătimire a pustniciei se smereşte şi se tescuieşte. Şi martor al acestui lucru este Pavel, strigînd: „Îmi tescuiesc trupul meu şi îl robesc, ca nu cumva, altora propovăduind, însuşi să mă fac neiscusit.” Deci pentru aceasta smerindu-şi trupul, şi Proorocul a înnoit iarăşi pomenirea dumnezeieştilor legi – de vreme ce, cînd era gonit de Saul, era mai înalt decît patimile, iar după ce a dobîndit pace s-a vătămat cu săltările desfătării.

84 Cîte sînt zilele robului Tău? Cînd vei face mie judecată de către cei ce mă gonesc?

Puţină – zice – este vremea firii omeneşti, că zilele anilor noştri sînt 70 de ani. Deci cînd îmi vei face judecată şi mă vei izbăvi de neprieteni?

85 Povestitu-mi-au cei fără de lege bîrfelile ce nu sînt ca legea Ta, Doamne!

Neprietenii l-au sfătuit pe Prooroc să-i ucidă pe vrăjmaşi, dar el, plecîndu-se dumnezeieştii Legi, aştepta dumnezeiasca hotărîre. Dar şi nouă ne este prea-trebuincioasă învăţătura cuvintelor acestora, că ni se cuvine a fugi nu numai de basmele Elinilor şi de necredinţa Iudeilor, ci şi de hulitoarele dogme ale ereticilor^[2].

86 Toate poruncile Tale sînt adevărul.

Că de aceea voiesc şi aleg Legea Ta, căci văd că toate poruncile Tale sînt împodobite cu adevărul.

Fără de dreptate m-au gonit, ajută-mi mie!

Psalmii in lectura IPS Teofan – Catisma 1

Asculta aici: Audio

Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 50, 7-10

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

7. Ca iata, adevarul ai iubit,

Aceasta s-a zis de David pentru adevarata marturisire ce a facut, a pacatului, zicand ca: „De vreme ce Tu iubesti adevarul, pentru aceasta si eu am marturisit adevarul acesta, si am spus ca am pacatuit”. Iar zicerea ca iata este de prisos, atat la stihul acesta, cat si la stihul de mai sus, dupa obiceiul limbii evreiesti, care intrebuinteaza multe ca acestea.

cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale mi-ai aratat mie.

Cuvantul acesta l-a zis David spre a sa rusinare si infruntare, de ca si cum ar zice ca: „Tu, Doamne, atat de mult m-ai iubit, incat mi-ai descoperit tainele ascunse ale purtarii Tale de grija si ale intelepciunii Tale prin Sfantul Tau Duh, iar eu m-am aratat nemultumitor fata de atata dar; si nu am gresit intru nestiinta, ci avand cunostinta legii Tale, si stiinta tainelor Tale”.

8. Stropi-ma-vei cu isop, si ma voi curati;

Multi au zis multe cuvinte despre graiul acesta, nici unul insa nu a zis ceva aratat si neimpotrivit. Iar eu zic ca David, prin cuvintele acestea, prooroceste pentru sine, cum ca se va ierta pacatul lui mai desavarsit, si ca pentru iertarea aceasta i se va umple inima de bucurie, deoarece legea curata, prin stropirea cu isop, pe unii care se spurcau care este un fel de planta (buruiana) foarte curatitoare: „Pentru aceasta, dupa asemanarea buruienii acesteia curatitoare, nadajduiesc ca ma vei stropi cu curatitoare stropire”. Iar aceasta este [una cu] un cuvant de iertare de la Dumnezeu, ori si lacrima pocaintei, fiindca si lacrima, de la Dumnezeu se daruieste, si mai ales ceea ce iese fara osteneala[1].

spala-ma-vei, si mai vartos decat zapada ma voi albi.

Ceea ce a zis mai sus – mai vartos ma spala de faradelegea mea – aceasta zice si aici, indoind [repetand] cuvintele pentru indulcirea sufletului sau[2].