Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 118, 81-119

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

Fericitul Teodoret81 Obosit-a spre mîntuirea Ta sufletul meu, că întru cuvintele Tale am nădăjduit.

Cei ce doresc foarte de oarecare lucru şi sînt lipsiţi de cel dorit zic că obosesc. Aşa pătimesc cei foarte însetoşaţi şi lipsiţi de apă; aşa doresc pururea cei ce aşteaptă din călătorie pe cineva din cunoscuţi şi, nedobîndindu-i, se topesc de dor cu totul; aşa obosesc şi cei ce se luptă cu oarecare primejdii şi aşteaptă dumnezeiasca milostivire, văzînd-o pe aceasta zăbovind.

82 Sfîrşitu-s-au ochii mei întru cuvîntul Tău, zicînd: Cînd mă vei mîngîia?

„Cuvînt” şi „făgăduinţă” se numeşte dumnezeiasca şi de Dumnezeu insuflata Scriptură. Deci se sfîrşeşte nu numai cel ce aşteaptă dumnezeiasca făgăduinţă şi adastă dezlegarea relelor ce zac asupră-i, ci şi cel ce citeşte dumnezeieştile cuvinte şi doreşte cu de-adinsul să înveţe mintea[1] acestora, socotind aflarea ei mîngîiere şi împăcare sufletului.

83 Că m-am făcut ca un foale în brumă, dar îndreptările Tale nu le-am uitat!

Foalele, încălzindu-se, se moleşeşte şi, suflîndu-se, se umflă, iar în brumă se învîrtoşează şi îngheaţă. Aşa se moleşteşte de desfătare şi firea trupului, şi se umflă şi se ridică asupra sufletului; iar de reaua pătimire a pustniciei se smereşte şi se tescuieşte. Şi martor al acestui lucru este Pavel, strigînd: „Îmi tescuiesc trupul meu şi îl robesc, ca nu cumva, altora propovăduind, însuşi să mă fac neiscusit.” Deci pentru aceasta smerindu-şi trupul, şi Proorocul a înnoit iarăşi pomenirea dumnezeieştilor legi – de vreme ce, cînd era gonit de Saul, era mai înalt decît patimile, iar după ce a dobîndit pace s-a vătămat cu săltările desfătării.

84 Cîte sînt zilele robului Tău? Cînd vei face mie judecată de către cei ce mă gonesc?

Puţină – zice – este vremea firii omeneşti, că zilele anilor noştri sînt 70 de ani. Deci cînd îmi vei face judecată şi mă vei izbăvi de neprieteni?

85 Povestitu-mi-au cei fără de lege bîrfelile ce nu sînt ca legea Ta, Doamne!

Neprietenii l-au sfătuit pe Prooroc să-i ucidă pe vrăjmaşi, dar el, plecîndu-se dumnezeieştii Legi, aştepta dumnezeiasca hotărîre. Dar şi nouă ne este prea-trebuincioasă învăţătura cuvintelor acestora, că ni se cuvine a fugi nu numai de basmele Elinilor şi de necredinţa Iudeilor, ci şi de hulitoarele dogme ale ereticilor[2].

86 Toate poruncile Tale sînt adevărul.

Că de aceea voiesc şi aleg Legea Ta, căci văd că toate poruncile Tale sînt împodobite cu adevărul.

Fără de dreptate m-au gonit, ajută-mi mie!

87 Puţin de nu m-au sfîrşit pe mine pe pămînt, iar eu n-am părăsit poruncile Tale.

Multă este – zice – nedreptatea şi silnicia neprietenilor, că puţin a fost la mijloc de nu m-au lipsit chiar de viaţă.

88 După mila Ta viază-mă, şi voi păzi mărturiile gurii Tale!

Şi-a împodobit cuvîntul cu smerită cugetare: că nu a cerut viaţă ca răsplătire a dreptăţii săvîrşite de dînsul, ci s-a rugat a o lua pe aceasta ca dar al milei, făgăduindu-se a păzi de aici înainte mărturiile lui Dumnezeu.

89 În veac, Doamne, cuvîntul rămîne în cer,

Toate – zice – Îţi sînt lesnicioase şi cu putinţă Ţie, Stăpînului, că porunca Ta păzeşte boltele cerurilor nemişcate. Aceasta a zis încă şi în Psalmul 148: „Pusu-le-a pe ele în veac şi în veacul veacului, poruncă a pus, şi nu va trece.” Şi graiul însemnează că noroadele Îngerilor ce locuiesc în cer păzesc dumnezeiasca Lege, şi totodată că ele sînt slobode de toată călcarea de Lege.

90 în neam şi în neam adevărul Tău.

Că pe acesta – zice – l-ai păzit neamului Iudeilor şi altui neam ce s-a născut după acela, adică norodul cel din neamuri care a dobîndit mîntuire prin Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

Întemeiat-ai pămîntul, şi rămîne.

91 Cu rînduiala Ta rămîne ziua,

Pămîntului i-ai dat statornicie pentru prea-multă vreme, şi a rămas după cum i-ai poruncit. Ai deosebit ziua de noapte, şi după regulile Tale călătoreşte.

că toate sînt slujitoare Ţie.

Că toate slujesc Ţie şi se supun poruncilor Tale, că Tu eşti Ziditorul tuturor.

92 Că, de n-ar fi fost legea Ta gîndirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea.

Căzînd în primejdii, fiecare din cei bine-credincioşi ar fi putut să zică acestea: şi Iosif, scăpînd de robie, şi de prea-curvie şi de clevetire; şi Daniil, fiind oprit a se ruga[3]; şi cei Trei Coconi, siliţi fiind a se închina chipului; şi purtătorii de biruinţă Mucenici, răbdînd toate felurile a tot chipul de munci. Şi după cuviinţă le-a zis pe acestea Fericitul David cînd a fost gonit de Saul la cei de altă seminţie şi era silit a petrece cu oameni necredincioşi, căci s-ar fi împărtăşit de păgînătate de nu ar fi purtat întru sine-şi pomenirea dumnezeieştilor legi.

93 În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat.

Că, după ce m-am învăţat cu iscusul[4] că îndreptările Tale odrăslesc viaţă, voi păzi nestinsă pomenirea acestora.

94 Al Tău sînt eu, mîntuieşte-mă, că îndreptările Tale am căutat!

Nu toţi putem grăi glasul acesta, că cel ce este rob al păcatului minte dacă se numeşte pe sine rob al lui Dumnezeu; că, de ce se biruieşte cineva, acelora le şi este rob. Deci, dacă ne izbăvim de acestea şi îmbrăţişăm dumnezeieştile legi, atunci putem grăi glasul acesta.

95 Pe mine m-au aşteptat păcătoşii să mă piardă, mărturiile Tale am înţeles.

Pe acest „aşteptat”, Simmah şi Teodotion l-au zis: „au nădăjduit”, adică: Aceia au nădăjduit să mă dea morţii, iar eu, luînd aminte la mărturiile Tale, culegeam de aici viaţa ca pe un rod.

96 A tot sfîrşitul am văzut sfîrşit, desfătată este porunca Ta foarte.

Iar Simmah, aşa: „A toată facerea am văzut marginea, largă este porunca Ta foarte.” Zice: Toate cele omeneşti – şi bogăţie, şi avuţie, şi silnicie, şi domnie, şi voievozi, şi tirănii şi împărăţii – au sfîrşit, şi încă sfîrşit grabnic, iar porunca Ta este lată şi nepieritoare, şi celor ce o păzesc le pricinuieşte viaţa cea nemărginită şi veşnică şi bunătăţile acelea care nu suferă nici o schimbare.

97 Cît am iubit legea Ta, Doamne, toată ziua gîndirea mea este!

Nu tot cel ce împlineşte dumnezeiasca Lege o împlineşte pe aceasta iubind-o, ci unii – de temere şi de frica muncii, alţii – vînînd slava de la oameni, iar adevăraţii iubitori ai faptei bune se sîrguiesc a împlini dumnezeieştile porunci pentru dragostea către cele bune.

98 Mai mult decît pe vrăjmaşii mei m-ai înţelepţit cu porunca Ta, că în veac a mea este.

După ce a mărturisit că iubeşte fierbinte dumnezeiasca Lege, Proorocul aruncă totul la dumnezeiescul dar, că zice: Primind de la Tine înţelepciunea şi cunoştinţa, am îndrăgit a Ta Lege, că mi-ai dat mai multă ştiinţă decît vrăjmaşilor. Pentru aceasta, aceia se sîrguiesc a mă ucide, iar eu nu sufăr nici a izbîndi celor ce mă nedreptăţesc, fiindcă nălucesc[5] cîştigul cel veşnic al faptei bune.

99 Mai mult decît cei ce mă învaţă am priceput, că mărturiile Tale cugetarea mea sînt.

100 Mai mult decît cei bătrîni am priceput, că poruncile Tale am căutat.

Lucrul osebit al împăraţilor este să înveţe, iar osebirea celor supuşi este a învăţa. A împărăţit Saul, şi era mai bătrîn cu vremea, dar nici stăpînia împărăţiei, nici vîrsta nu l-a făcut să se înţelepţească, ci poftea a-l ucide pe făcătorul de bine. Iar marele David, rînduit fiind împreună cu cei supuşi şi tînăr cu vîrsta, a iubit filosofia şi n-a suferit nici a face nedreptate cuiva, nici a-i munci pe cei ce îl nedreptăţeau.

101 Despre toată calea rea am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele Tale.

Că nu este cu putinţă a umbla pe două căi deodată – pe a înverşunării şi pe a întregii înţelepciuni, pe a dreptăţii şi pe a nedreptăţii – ci se cade a fugi de cele împotrivnice şi a călători pe calea cea dreaptă, că aşa va fi cu putinţă a ne face păzitori ai dumnezeieştilor cuvinte.

102 De la judecăţile Tale nu m-am abătut, că Tu ai pus mie lege.

Că, ştiindu-Te pe Tine puitor de lege al acestora, le îmbrăţişam pe dînsele cu toată dragostea.

103 Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea, gurii mele!

Că dulceaţa mierii nu îndulceşte simţirea gurii mele aşa precum veseleşte sufletul meu cugetarea cuvintelor Tale. Că pe „gîtlej” l-a pus ca pe cel ce este organ al glasului, iar prin glas este cugetarea şi, întrebuinţîndu-le pe acestea, de aici dobîndeşte sufletul folosul.

104 Din poruncile Tale am înţeles, pentru aceasta am urît toată calea nedreptăţii.

Că, după ce am înţeles cu ce eşti mulţumit, m-am întors despre toate felurile răutăţii.

105 Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele.

Că, luminîndu-mă cu Legea Ta ca şi cu o făclie, nu umblu întru întuneric. Ni se cuvine însă a şti că Legea s-a numit „făclie”, iar Mîntuitorul şi Domnul nostru – „Soare” al dreptăţii: că aceea, ca oarecare făclie, de abia a strălucit un neam, iar Acela a luminat toată lumea. Aşa l-a numit Stăpînul Hristos şi pe dumnezeiescul Ioan: „luminător”, care s-a arătat Iudeilor fiind încă noapte, iar apoi a răsărit şi „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”; iar pe Sfinţiţii Apostoli i-a numit „lumină”, ca pe cei ce s-au împărtăşit de Lumina aceea şi i-au luminat pe toţi oamenii prin aceeaşi învăţătură.

106 Juratu-m-am şi am pus să păzesc judecăţile dreptăţii Tale.

„Jurămînt” a numit judecata cea întemeiată a sufletului, fiindcă cu jurămînt se întăresc cele mai multe din lucruri.

107 Smeritu-m-am pînă în sfîrşit, Doamne, viază-mă după cuvîntul Tău!

Nu aşa prost a zis că s-a smerit, ci cum că s-a smerit „pînă în sfîrşit”, şi – cu toate că era împărat şi Prooroc, şi avea îndrăzneala cea din fapta bună, şi era bogat şi biruia pe vrăjmaşi – n-a suferit niciodată a se bizui nici înţelepciunii, nici vitejiei, nici dreptăţii, ci le socotea pe acestea daruri ale dumnezeiescului dar. Încă şi viaţă cerînd de la Cel ce poate să-i dea, n-o cere nehotărît, ci pe aceea cuvîntătoare, pe aceea după Lege, pe aceea strălucită cu dumnezeiasca Lege.

108 Cele de bunăvoie ale gurii mele binevoieşte-le, Doamne, şi judecăţile Tale mă învaţă!

Dumnezeieştile legi poruncesc cele mai multe din isprăvile faptei bune, iar pe unele le adaugă şi socoteala. Aşa şi din jertfe, unele erau rînduite de Lege, iar altele din socoteală şi voie: că Legea a poruncit să le aducă pe acelea pentru păcat, şi pentru greşeală şi pentru neştiinţă, şi ele se dădeau lui Dumnezeu ca o datorie; iar cele ce se aduceau din osîrdia voirii s-au numit „daruri”. Aşa şi acum: evangheliceştile cuvinte poruncesc întreaga înţelepciune şi dreptate, iar fecioria, şi înfrînarea de după nuntă, şi necîştigarea, şi viaţa monahicească şi petrecerea în pustietăţi sînt lucruri ale voirii, care sar pe deasupra legii. Deci unele ca acestea a numit Proorocul: „de bună voie”, că acelea care nu sînt supuse sub nevoia legilor, ci sînt rod al voirii celei iubitoare de Dumnezeu, după cuviinţă se numesc „de bună voie”.

109 Sufletul meu este în mîinile Tale pururea, şi legea Ta n-am uitat.

Că, fiind păzit de a Ta purtare de grijă, am izgonit uitarea legilor Tale.

110 Pus-au păcătoşii cursă mie, şi de poruncile Tale n-am rătăcit.

Şi oamenii, şi dracii îmi măiestresc multe şi felurite vrăjmăşii şi pîndiri, dar eu am ales să călătoresc pe calea cea nerătăcită a poruncilor Tale.

111 Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie a inimii mele sînt.

Crezînd că mărturiile Tale sînt moştenire veşnică şi nejefuită, mă bucur şi mă veselesc de avuţia acestora.

112 Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, pentru răsplătire.

Sfatul sufletului se aseamănă cumpenei, şi cumpăna o ţine mintea, ce a luat cu soartă să stăpînească: deci, dacă se va îngreuna mai mult cu gîndurile cele bine-credincioase, de nevoie cumpăna urmează a se pleca spre cele bune. Acest lucru zice Proorocul că a lucrat: „Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, pentru răsplătire.” Pentru că, văzînd cîştigul ce răsare dintru acestea, am primit asupră-mi cu dragoste sudorile pentru ele. Şi, învăţîndu-ne cum le-a ales pe cele dumnezeieşti, a adăugat:

113 Pe călcătorii de lege i-am urît, iar legea Ta am iubit-o.

Că, scuturînd şi lepădînd gîndurile ce mă sfătuiau să nelegiuiesc, am preţuit mai mult Legea Ta.

114 Ajutorul meu şi sprijinitorul meu eşti Tu, întru cuvintele Tale am nădăjduit.

Şi nu am isprăvit acest lucru fără ajutorul Tău, ci după ce am dobîndit ajutorarea de la Tine şi m-am hrănit cu nădejdea către Tine.

115 Depărtaţi-vă de la mine cei ce vicleniţi, şi voi cerca poruncile Dumnezeului meu!

Pe acestea – zice – le ziceam şi gîndurilor necuvioase care se ispiteau a mă sfătui cele rele: Nici un sfat ca acesta să nu mă sfătuiţi! – că mie îmi este iubită viaţa cea după poruncile dumnezeieşti. Şi nu voi urma acestora aşa prost, ci le voi cerca cu toată sîrguinţa, ca nimic dintru dînsele să nu se tăinuiască de mine şi să împlinesc toate cîte a poruncit Domnul tuturor.

116 Apără-mă după cuvîntul Tău şi mă viază, şi să nu mă ruşinez de aşteptarea mea!

Deci învredniceşte-mă de a Ta purtare de grijă pe mine, cel ce am acest scop, ca să nu mă umplu de ruşine, înşelîndu-mă de nădejde. Iar „cuvînt” zice aici făgăduinţa, în loc de: Dăruieşte-mi mîntuirea făgăduită mie!

117 Ajută-mi, şi mă voi mîntui şi voi cugeta întru îndreptările Tale totdeauna!

Căci, pentru a dobîndi mîntuirea, nu mă voi lenevi de îndreptările Tale, ci totdeauna le voi cugeta pe acestea. Iar „cugetare” nu o numeşte numai pe cea întru cuvinte, ci şi pe cea întru lucruri.

118 Defăimat-ai pe toţi cei ce se depărtează de la îndreptările Tale, că nedrept este gîndul lor.

Şi voi avea sîrguinţa aceasta către poruncile Tale, ştiind cum s-au făcut de ocară şi cu totul de rîs călcătorii acestora.

119 Călcători de lege am socotit pe toţi păcătoşii pămîntului; pentru aceasta am iubit mărturiile Tale.

În loc de „călcători de lege”, Teodotion a zis: „întru nimic”, iar Simmah: „gunoi”. Iar Proorocul a arătat că – defăimînd şi el pe călcătorii de Lege, asemenea lui Dumnezeu – a adus toată sîrguinţa spre împlinirea dumnezeieştilor cuvinte, ca unul ce ştia paguba pricinuită de nelegiuire.


[1] „Cugetul” şi „înţelesul”, cum am mai zis.

[2] Fericitul Teodorit a înfruntat cumplite erezii: cea a lui Arie, cea a lui Nestorie, cea a lui Marcion. La rîndul nostru, noi avem a da piept cu „erezia ereziilor” (Cuviosul Iustin Popovici), purtînd numele de „ecumenism”.

[3] Pentru că s-a rugat Dumnezeului tuturor împotriva voinţei împăratului Darius, Daniil a fost aruncat în groapa cu lei, de unde, prin dumnezeiasca purtare de grijă, a scăpat nevătămat (vezi Daniil, capitolul 6).

[4] din cercare, din „experienţă”

[5] bănuiesc, întrevăd

Anunțuri

~ de Petre pe Aprilie 7, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: