Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 21

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

întru sfârşit, pentru sprijinirea cea de dimineaţă, psalm al lui David.

psalm21Învederat este că acest psalm se dă lui [îl vesteşte pe] Hristos, după Teodorit şi Grigorie Teologul, fiindcă prooroceşte înomenirea şi pătimirea Lui cea mântuitoare, care au luat sfârşit, însă se suprascrie pentru sprijinire, deoarece cuprinde rugăciunea lui Hristos, ca să-I vină sprijinire şi apărare de la cerescul Lui Părinte, ca să Se împuternicească întru pătimire, însă zice de dimineaţă, vrând să zică că sprijinirea lui Hristos se numeşte dimineaţă, adică început al zilei, căci nouă, celor ce ne aflam întru întuneric şi în rătăcire, cu adevărat ne-a răsărit Hristos – Soare al dreptăţii şi lumină a cunoştinţei, însă pe cerescul Său Părinte, Hristos îl ruga ca om, pentru ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm în vremea morţii noastre, căci este firesc ca în vremea morţii să se teamă [până] şi omul drept. Deci acest psalm este despre patimile lui Hristos, pentru că acestea sunt sprijinirea cea de dimineaţă, căci atunci a strălucit nouă mai mult dimineaţa cea gândită, adică Hristos, Care cu moartea a biruit pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul.

1. Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte spre Mine, pentru ce M-ai lăsat?

Acest cuvânt face referire la temerea omenească, încredinţează încă şi adevărata înomenire a lui Hristos, adică ne încredinţează că era om desăvârşit şi, prin urmare, avea temeri fireşti. Către Dumnezeu-Tatăl a zis: Ia aminte spre Mine, deoarece cei care dau pe vreun om la un ucigaş pentru a-l omorî îşi întorc ochii de la el, nevrând să mai vadă pe cel ce va fi omorât. Pentru ce m-ai părăsit? este cuvântul Domnului, zicând aşa nu fiindcă Tatăl S-ar fi despărţit cândva de El, după ce omenitatea Sa s-a unit după Ipostas cu Fiul lui Dumnezeu, ci îl zice pentru temerea morţii: „Pentru că dacă Tu, Părinte, zice, vei opri ajutorul Tău de la Mine, Eu M-aş teme de moarte”. Despre această temere de moarte a Domnului vorbesc şi Evangheliştii, căci El S-a rugat în grădină pentru a trece de la El paharul morţii, zicând: Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta (Mt. 26: 39). Domnul a strigat acest început al psalmului în limba evreiască cu mare glas, aflându-Se pe Cruce: Eli, Eli, lama sabahtani adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat [părăsit]? (Mt. 27: 46). Adică: „Pentru ce M-ai lăsat să am frică, de vreme ce ştii că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios?” Ori: „Pentru ce ai dat loc [ai îngăduit] să fiu omorât, fiindcă Eu nu am făcut nimic vrednic de moarte?”


Departe de mântuirea mea sunt cuvintele greşealelor mele.

„Pedepsele, zice, pe care Mi le-au pricinuit păcatele Mele sunt departe de mântuirea Mea, adică nu-mi opresc mântuirea, căci acest fel de greşeale şi de păcate nu găsesc întru mine: Că păcat, zice, nu a făcut (Is. 53: 9).” Moartea celor ce au făcut păcate este pedeapsă, nu şi a celor fără de păcate. Ori se poate înţelege şi într-alt fel: Hristos Se îmbracă aici cu faţa firii omeneşti, ca una ce este înrudită [de-o fire] cu toată firea omenească, zicând ca din partea ei: „Pentru ce, pe Mine -pe tot omul, M-ai părăsit, o Dumnezeul Meu, ca să mor?” Apoi zice şi pricina părăsirii, anume că osândirile cele pentru păcatele mele sunt departe de mântuire. Drept aceea, prin urmare, şi Eu sunt depărtat de mântuirea aceasta, pentru că, dacă aş fi fost aproape de mântuire, negreşit Mă izbăveam de moarte”.

2. Dumnezeul, meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi; şi noaptea şi nu spre nepricepere mie.

„Acest cuvânt s-a plinit în ziua în care Domnul a mâncat Cina cea de Taină cu ucenicii Săi, după Joia cea Mare, în noaptea în care Domnul S-a rugat în grădina Ghetsimani, precum au arătat Evangheliştii; iar că S-a rugat mai-nainte de noapte, adică ziua, în Joia cea Mare, este arătat de graiul acestui psalm, însă să nu-ţi pară deşănţat, o cititorule, aceea că Proorocul a pus zicerea aceasta la urmă, de vreme ce aceasta s-a făcut mai-nainte decât cea de mai sus, căci astfel sunt cuvintele Proorocilor, iar pricina este ca nu cumva să nu să se pară că Proorocii grăiesc de la sine, ci că grăiesc numai acelea pe care le-au auzit de la Sfântul Duh Care îi insuflă. „Ţie Mă voi ruga ziua, ca să treacă de la Mine vremea morţii, şi nu Mă vei asculta. Asemenea şi noaptea Mă voi ruga pentru aceasta, şi nu spre nepricepere Mie. Pentru ce nu Mă asculţi, căci eu am înţeles că pentru aceasta nu Mă asculţi, ca să Mă izbăveşti de moarte pentru mântuirea oamenilor, pentru care M-am şi întrupat”. Însă unii înţeleg prin zi şi noapte vremea răstignirii, fiindcă de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, încât acea zi [de vineri] a fost zi şi noapte, atunci când Domnul S-a rugat Părintelui Său ca să-i ierte pe răstignitorii Săi, dar nu a fost ascultat, fiindcă au fost daţi cu toţii obşteştii pieiri. „Iar pricina pentru care n-a fost ascultat, zice, o ştia bine, adică pentru aceea că ei voiau să clevetească învierea Lui, iar pe Apostolii Săi să-i prigonească, şi cu acestea toate să-şi mărească şi mai mult păcatul lor.”

3. Iar Tu în Cel Sfânt locuieşti, lauda lui Israel.

Sfânt numeşte pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel după fiinţă unit cu Dumnezeu-Tatăl, fiind unit după Ipostas cu lucrarea firii omeneşti, arătând astfel în Evanghelie: Eu întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (In. 14: 10). Iar lauda lui Israel este Părintele, căci în acea vreme iudeii se făleau că numai ei singuri au cunoştinţă de Dumnezeu, cu toate că nici nu judecau drept, nici nu aveau fapte bune. Zicând că locuieşte în Fiul, a arătat că şi Fiul doreşte mântuirea oamenilor, şi nu se fereşte de moartea omenităţii Sale, fiindcă una este voinţa Părintelui şi a Fiului.

4. Spre Tine au nădăjduit părinţii noştri, au nădăjduit şi i-ai izbăvit pe dânşii.

5. Către Tine au strigat şi s-au mântuit, spre Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat.

Prin aceste cuvinte, David uneşte cu sine pe toţi cei ce se necăjesc şi se ispitesc, zicând că: „Părinţii noştri cei după trup şi Patriarhii, deci şi Proorocii, care mai-nainte de venirea Mea au strălucit în viaţă, aceştia, zice, au nădăjduit spre Tine, o Părinte al Meu, şi, strigând în vremea primejdiilor, s-au izbăvit de ele, pe aceia îi urmez şi Eu, pentru că sunt după omenitate asemenea lor, şi la fel ca dânşii Te doresc şi Eu”, însă David obişnuieşte a zice [folosi] îndoite şi întreite ziceri la unul şi acelaşi lucru, ca mai vârtos să arate prin acestea pofta inimii sale. Izbăvirea de primejdie, zic cei înţelepţi întru cele dumnezeieşti, [se referă] nu numai la trup, ci şi la suflet, adică atunci când sufletul, vitejeşte răbdând durerile şi necazurile, nu va pătimi vreun oarecare lucru fricos şi nevrednic de alegerea lui, căci astfel şi mucenicii, cu toate că au fost omorâţi, se zice despre ei că au biruit, pentru că au rămas nebiruiţi cu sufletul.

6. Iar Eu sunt vierme şi nu om.

După Teodorit, David a zis acest cuvânt, smerindu-se şi nimicnicindu-se pe sine, pentru că şi David, prooroc şi împărat fiind, în Cartea a II-a a împăraţilor se numeşte pe sine câine mort, şi dacă aşa se nimicniceşte [şi] lisus Cel fără de păcat, ce să mai zicem noi, păcătoşii şi nevrednicii de toată nimicnicia? Zic însă oarecari, adică dumnezeiescul Dionisie Areopagitul şi scoliastul său, purtătorul de Dumnezeu Maxim, că Domnul S-a numit pe Sine vierme pentru naşterea Lui cea fără de sămânţă, căci precum viermele se naşte în pământ fără de sămânţă, când vine de sus ploaie, tot astfel şi Hristos S-a născut fără sămânţă, de sus venind Sfântul Duh la Fecioara Maria; deci pentru aceasta se numeşte Hristos vierme, şi nu iarăşi om, din pricina naşterii celei mai presus de fire, mai presus de om şi pentru zămislire Sa; ori este numit vierme, fiindcă îşi purta trupul ca pe o amăgire [momeală] pentru draci, sub care era ascunsă undiţa Dumnezeirii Sale. Căci amăgitura se face pentru peşti, punându-se în undiţă; deci amăgitură S-a făcut Hristos după omenitate, pentru a prinde pe marele şi gânditul chit Diavol, care înota în marea acestei vieţi, ca mâncând acest chit amăgitura, adică omorând şi înghiţind omenitatea lui Hristos, să se prindă de undiţa Dumnezeirii Lui, întru care era omenitatea, şi astfel a crăpat şi a fost omorât nesăţiosul Diavol. Ori aşa cum viermele se vede pe sine nimicnicit de felul lui, însă mâncând şi pierzând materia întru care se află, aşa şi Hristos, era simplu la vedere, dar după înţelegere era pierzător al puterilor celor potrivnice ale dracilor.

ocara oamenilor şi defăimarea poporului.

Această zicere prooroceşte curat necinstirile şi batjocurile pe care iudeii l le-au făcut Domnului în vremea patimilor Lui, luându-L în râs şi batjocorindu-L. Defăimarea poporului şi ocara oamenilor poate fi unul şi acelaşi lucru, însă se poate înţelege şi că Domnul S-a făcut ocară oamenilor, adică ostaşilor romani, şi defăimare poporului, adică iudeilor.

7. Toţi cei ce M-au batjocorit au grăit cu buzele, clătinat-au cu capul”.

8. Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El, mântuiască-L că-L voieşte pe El.

„Aceste cuvinte le vei găsi în Evanghelia după Matei, căci acolo se zice: Iar trecătorii II huleau, clătinându-şi capetele. Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi biserica şi în trei zile o zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! (…) S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! (adică de-L iubeşte pe El) (Mt. 27: 39 ş.u.)- Iar în Evanghelia după Luca se scriu acestea: Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască si pe Sine însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu (Lc. 23: 35).

9. Că tu eşti Cel ce M-ai tras din pântece,

Prin împreunarea bărbatului cu femeia se dezleagă încuietorile fecioriei, căci sămânţa se aruncă de către bărbat, deschizând fireşte pântecele, iar apoi, aceasta, închizându-se, ţine sămânţa înăuntru, până ce se desăvârşeşte pruncul, însă după aceasta, când pântecele se înghesuie din pricina mărimii pruncului, el se deschide, şi astfel dă slobozenie pruncului ca să iasă şi să se nască. Iar la Naşterea Mântuitorului Hristos, aşa cum zămislirea a fost fără sămânţă bărbătească, tot astfel şi naşterea pruncului a fost mai presus de fire şi preamărită, căci puterea lui Dumnezeu a tras pe prunc în chip negrăit, fără a se deschide şi a se strica cheile fecioriei Născătoarei de Dumnezeu.

nădejdea Mea de la sânii Maicii Mele,

„Tu, Doamne, zice, eşti nădejdea Mea de la sânii Maicii Mele, că Eu de atunci Te-am cunoscut nădejdea Mea, înţelepţindu-Mă din Dumnezeirea cea unită cu Mine, după Ipostas.” Căci zice Evanghelistul Luca: Iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui (Lc. 2: 40).

spre Tine M-am aruncat din pântece.

„Intru acoperământul Tău, zice, o Părinte, M-am aruncat, pentru că nu am avut tată pe pământ.”

10. Din pântecele Maicii Mele, Dumnezeul Meu eşti Tu,

„De îndată, zice, ce M-am zămislit, Te-am cunoscut [a fi] Dumnezeul Meu, înţelegând-o aceasta de la Dumnezeirea cea unită cu Mine după Ipostas.” Iar din pântece înseamnă fie: „In pântece aflându-Mă”, fie: „După ce am ieşit din pântece, adică după ce M-am născut”.

nu te depărta de la Mine,

11. Că necazul este aproape; şi nu este cine să-Mi ajute Mie.

Şi despre aceasta zic Evangheliştii Marcu şi Matei că: lisus a început a se întrista şi a se mâhni (Mt. 26: 33; Mc. 14: 33). Şi iarăşi: Atunci toţi ucenicii, lăsându-l, au fugit (Mt. 26: 56).

12. Inconjuratu-M-au viţei mulţi, tauri graşi M-au cuprins.

Domnul numeşte aici viţei pe poporul cel simplu [de rând] al iudeilor, pentru zburdălnicia şi neorânduiala lor, iar tauri, pe arhierei, pe cărturari şi pe bătrânii poporului, din pricina vechimii vârstei şi pentru că erau cei mai mari, pe aceştia îi numeşte şi graşi, pentru multele daruri şi bunătăţi pe care le-au luat de la Dumnezeu.

Moise a zis de mai-nainte despre aceştia că: A mâncat lacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a facut, şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale (Deut. 32: 15). (Vezi însă şi cap. 4 de la Osea, cum aseamănă poporul lui Efraim cu juninca care e strechie [îndărătnică], şi iubeşte biruinţa.)

13. Deschis-au asupra Mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte.

„Au deschis iudeii gura, zice, asupra Mea, şi strigau către Pilat: Ia-L,, ia-L, răstigneşte-L (In. 19: 15).”

14. Ca apa M-am vărsat, şi s-au risipit toate oasele Mele.

Domnul numeşte oase pe Apostolii Săi, după Teodorit, căci ei împreună ţin şi întăresc trupul cel înţelegător, adică Biserica Sa, precum şi oasele ţin împreună acest trup simţit, „aceştia, zice, s-au împrăştiat în vremea patimii”: Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit, zice Evanghelistul (Mt. 26: 56). A proorocit şi Zaharia: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei (Zah. 13: 7). Iar revărsarea Apostolilor arată despărţirea şi purcederea [plecare de la] de la Hristos.

15. Făcutu-s-a inima Mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui Meu.

„Inima Mea, zice, s-a topit de necaz precum se topeşte ceara de foc, şi desăvârşit a slăbit.” Iar prin pântece numeşte şi toată partea cea deşartă, adică sacul trupului.

16. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria Mea,

„Puterea trupului Meu, zice, s-a închegat şi s-a uscat de focul întristării şi al necazului, fiindcă a lipsit toată umezeala lui.”

şi limba Mea s-a lipit de grumazul Meu,

Această zicere s-a plinit atunci când martorii cei mincinoşi mărturiseau împotriva lui Hristos, iar El nu răspundea nimic, ci stătea tăcând. Ori aceasta s-a plinit şi atunci când a însetat sus pe Cruce, şi nimeni nu s-a aflat să-i răcorească setea cu apă.

şi în ţărâna morţii M-ai pogorât.

Ţărâna morţii este mormântul, fiindcă într-însul sunt îngropate trupurile celor morţi. „In acest mormânt, zice, M-ai coborât, Doamne, vrând Eu, pentru mântuirea oamenilor.”

17. Că M-au înconjurat câini mulţi;

Tauri am numit mai sus pe iudei, pentru că, după Teodorit, se aflau sub jugul legii, ca nişte tauri şi boi, cu toate că călcau legea. Iar câini numeşte pe ostaşii păgânilor romani, ca unii care, după lege, erau necuraţi şi fără de omenie, ca câinii, căci aşa a numit Hristos şi pe cananeanca, ca pe o păgână, zicând: Nu este bine a lua pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor (Mt. 15: 26).

adunarea celor vicleni M-au cuprins.

„Adunarea, zice, a pizmăreţilor iudei M-a înconjurat.”

18. Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele.

„Au străpuns, zice, mâinile Mele şi picioarele Mele prin găurirea piroanelor.”

19. Numărat-au toate oasele Mele,

„Au numărat, zice, mai toate oasele Mele, fiindcă M-au spânzurat gol pe Cruce, şi aşa de tare au întins mădularele Mele, încât se vedeau până şi articulaţiile şi încheieturile oaselor Mele şi, prin urmare, era cu putinţă celor ce priveau să le numere”, precum tâlcuieşte Teodorit.

şi aceia priveau

„Ei, zice, M-au cercetat când eram spânzurat pe Cruce şi cereau să vadă de sunt Fiul lui Dumnezeu, zicând: De eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce (Mt. 26: 40).

şi se uitau la Mine

„După ce iudeii, zice, M-au cercetat şi s-au încredinţat desăvârşit, atunci M-au cunoscut că sunt Fiul lui Dumnezeu, văzând toată zidirea compătimind cu Mine, cu toate că ei iarăşi au rămas întru împietrirea inimii şi în credinţa lor”, precum zice Evanghelistul Matei: Iar sutaşul şi cei ce erau cu el păzind pe Hristos, dacă au văzut cutremurul şi cele ce se făcuseră, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Mt. 27: 54). Ori se poate înţelege şi într-alt fel, anume că: „Iudeii au cercetat ca nu cumva să Mă coboare ucenicii Mei de pe Cruce, şi de aceea se uitau la Mine, adică Mă păzeau cu ostaşi păzitori”.

20. împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi.

Această zicere a tâlcuit-o arătat Evanghelistul loan, zicând: După ce au răstignit pe lisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească Scriptura… (In. 19: 23, 24).

21. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la Mine; spre spijinirea Mea ia aminte.

„Fiindcă, zice, Mi s-au făcut toate aceste rele, pentru aceasta Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la Mine, ci în grabă trimite-Mi sprijinirea şi cercetarea Ta, ca să înviez adică a treia zi.”

22. Izbăveşte de sabie sufletul Meu, şi din mâna câinelui pe cel unul născut al Meu.

23. Mântuieşte-Mă din gura leului, şi din coarnele inorogilor smerirea Mea.

Domnul numeşte aici pe ostaşii romani sabie, fiindcă erau înarmaţi şi purtau săbii, şi pe aceeaşi ostaşi îi numeşte câini, pentru că erau necuraţi, fiind păgâni, precum am zis mai sus, iar lei îi numeşte pe iudei, pentru sălbăticirea şi nemilostivirea lor, căci însetau de moartea Lui, şi pentru pândirea şi vânarea pe care o făceau împotriva Domnului, ca leii ce pândesc şi prind dobitoacele şi le mănâncă, căci astfel i-a numit şi mai sus, la stihul 13. Iar pe aceşti iudei îi numeşte şi inorogi, inorogul fiind un dobitoc sălbatic care are în frunte un singur corn. Numindu-i câine şi leu, a folosit singularul, căci neamul iudeilor este unul, iar al romanilor tot unul, căci fiecare dintre ei este numit fie roman, fie iudeu, la singular. Iar unul născut, Domnul numeşte sufletul Său, ca pe un singur suflet, căci numai sufletul lui Hristos, dintre toate celelalte suflete ale oamenilor, a fost fără de păcat, şi pentru că pe acesta îl avea Fiul Lui Dumnezeu unit cu Sine după Ipostas. Iar despre smerenia Lui, El însuşi a zis în Evanghelie: învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mt. 11: 29). Iar pricina pentru care Domnul Se ruga, am zis-o mai sus, am spus încă şi ce fel de izbăvire cerea.

24. Spune-voi numele Tău fraţilor Mei;

însemnează, o cititorule, cum Duhul Cel Sfânt, Care mai-nainte vedea acestea, pe unele le zice ca tăcute şi trecute, iar pe altele cum că se vor face, după rânduiala şi însuşirea Proorocilor, iar aici zice că Domnul va spune Părintelui, căci evreii îl mărturiseau ca Dumnezeu, iar de Părinte al unui Fiu nu-L ştiau, precum zice în Evanghelia după loan: Am arătat numele Tău neamurilor (In. 17: 6). Iar fraţi ai Săi numeşte pe Apostoli, precum însuşi a zis după înviere către aducătoarele de mir: Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei.,.(Mi. 28: IO).

în mijlocul adunării [Bisericii] Te voi lăuda.

„Nu numai pe Apostoli, zice, îi învăţa Domnul, ci Se înfăţişa şi în sinagogile evreilor şi povestea măririle lui Dumnezeu şi Tatăl”, căci pentru acestea grăieşte psalmul acesta. Iar Domnul face cunoscută această învăţătură încă de la învierea Lui până astăzi, prin Evanghelia Sa, căci aceasta se citeşte arătat [fără nici o oprelişte] în toate bisericile creştinilor.

25. Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe EL

„Fiindcă Domnul a fost ascultat de cerescul Său Părinte şi S-a sculat din morţi, pentru aceasta îndeamnă acum la mulţumire pe cei ce au crezut într-însul, şi-i mai îndeamnă pe cei din păgâni care au crezut, pentru că Domnul i-a trimis după înviere pe Apostolii Săi mai întâi la păgâni, zicându-le: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Mt. 28: 19). Căci despre aceste neamuri zice că se tem de Dumnezeu, numindu-i pe ei de la fapta bună ce au arătat, căci astfel şi Pavel i-a numit în Fapte, zicând: Bărbaţi israeliteni, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, ascultaţi (Fapte 13: 16). Iar către Corneliu, Petru a zis: în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi lucrează dreptatea este primit (Fapte 1: 33). însă, deoarece Biserica creştinilor nu este alcătuită numai din păgâni, ci şi din evrei, pentru aceasta şi Domnul îi cheamă pe aceştia spre slavoslovia şi lauda lui Dumnezeu, iar în continuare zice:

Toată seminţia lui lacov slăviţi-L pe EI

„Toţi, zice, cei ce din evrei aţi crezut, slăviţi pe Dumnezeu, căci lacov a fost strămoş al celor douăsprezece seminţii ale lui Israel.”

26. Temeţi-vă de Dânsul toată seminţia lui Israel.

Aici numără laolaltă ambele popoare, atât pe cel din evrei, cât şi pe cel din neamuri, fiindcă acela care a crezut [în] şi a cunoscut pe Hristos este Israelul duhovnicesc, căci Israel se tâlcuieşte minte care vede pe Dumnezeu. Porunceşte dar Hristos amânduror popoarelor să laude [pe] şi totdeauna să se teamă de Dumnezeu ca un Atotţiitor, ori şi celorlalţi evrei le porunceşte să se teamă de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate aduce asupra lor sfărâmare şi pieire, din pricina turbării pe care au arătat-o asupra Fiului Său.

27. Căci n-a lepădat, nici n-a defăimat ruga săracului.

„N-a trecut cu vederea, zice, nici n-a socotit rugăciunea Mea supărătoare Părintele, adică a birui Eu ca om pe Diavol şi a dărui vouă biruinţa aceasta.” Domnul S-a numit pe Sine sărac, atât pentru simplitatea trupului, cât şi pentru că era sărac de bani şi de omeneasca bogăţie.

28. Nici a întors faţa Sa de la Mine;

„Nu a întors, zice, Dumnezeu şi Părintele faţa Sa de la Mine, precum fac cei care urăsc pe cineva.” Vezi însă şi tâlcuirea zicerii: Până când vei întoarce faţa Ta de la Mine?(Ps. 12: 1).

şi când am strigat către Dânsul, M-a auzit.

„De îndată, zice, ce am strigat către Părintele meu, a auzit glasul rugăciunii Mele.”

29. De la Tine este lauda Mea;

Lauda Fiului de la Părintele s-a făcut atunci când a venit glas din ceruri, zicând: Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit (Mt. 3: 17), şi când Părintele a strigat din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi II voi preaslăvi (In. 12: 28 )”.

în adunare mare Mă voi mărturisi Ţie;

Domnul numeşte aici mărturisire lauda şi slavoslovia, iar adunare mare este Biserica creştinilor, fiindcă se întinde până la marginile pământului, ori pentru că este alcătuită din bărbaţi mari şi sfinţi. Domnul întotdeauna laudă pe Dumnezeu-Tatăl prin Evanghelia Sa în mijlocul Bisericii. Sinagoga iudeilor o numea mai sus simplu adunare, dar şi Biserica credincioşilor care se află în fiecare eparhie, iar acum numeşte mare toată catoliceasca* (adică peste-tot cuprinzătoarea) Biserică a creştinilor.

<rugăciunile Mele le voi da înaintea celor ce se tem de Dânsul.

Domnul numeşte aici rugăciuni făgăduinţele Sale, adică de a face cunoscut numele Părintelui Său, de a-L lăuda pe El.

30. Mânca-vor săracii şi se vor sătura;

„Cei ce erau mai-nainte, zice, săraci de buna-cinstire şi păgâni, după Teodorit, vor mânca (…), dar şi cei săraci de bogăţia omenească, că fără averi şi săraci sunt creştinii adevăraţi, aceia dar vor mânca duhovniceasca hrană a învăţăturii Evangheliei, care hrăneşte şi creşte sufletul.”

şi vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută pe Dânsul,

„Vor slavoslovi, zice, pe Dumnezeu, cei ce-L caută, pentru că nu i-a durut pentru Unul născut Fiul Său, ci L-au dat spre moarte pentru mântuirea oamenilor.” însă dacă cineva caută [într-adevăr] pe Dumnezeu, acela şi umblă pe calea poruncilor Lui care duc la El. Ori se înţelege şi într-alt fel, anume că credincioşii vor mânca Trupul lui Hristos, întru Care se cuprinde şi sângele Lui, şi se vor umple de Duhul Sfânt, şi vor lăuda pe Dumnezeu înaintea Sfintei Mese. Putem astfel spune că această zicere este o proorocie nu numai pentru învăţătura Evangheliei, ci şi pentru masa cea de taină a pâinii şi a vinului celor făcătoare de viaţă, după Teodorit.

vii vor fi inimile lor în veacul veacului.

Zice Domnul în Evanghelie: Eu sunt pâinea vieţii (In. 6: 48), şi iarăşi: De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac (v. 48), adică de va păzi poruncile. Deci Domnul zice că: „Cei ce mănâncă Trupul Meu vor fi vii cu inima”, prin inimă arătând – de la parte la întreg – toată viaţa, iar prin în veac a zis pentru că, deşi cei ce se împărtăşesc cu vrednicie, vor muri [numai] după fire, cu toate acestea se vor scula iarăşi spre viaţa veşnică.

31.   Vor   pomeni   şi   se   vor   întoarce   la   Domnul   toate   marginile pământului.

Prin pomenire înţelege aducerea amintea de un lucru cunoscut mai dinainte. Se vede dar din această zicere că cunoştinţa de Dumnezeu este sădită în oameni, însă la păgâni, întunericul necunoştinţei a acoperit această cunoştinţă, iar după ce a venit Domnul – Soarele cel gândit al dreptăţii – întunericul rătăcirii s-a risipit, iar neamurile şi-au adus aminte de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi astfel au crezut şi s-au întors la Dânsul. Ori a zis vor pomeni în loc de „se vor învrednici de aducerea aminte a lui Dumnezeu păgânii, care până atunci erau uitaţi”, însă vezi, o cititorule, cum David a întrebuinţat zicerile acestea după rânduială: că mai întâi a zis că-şi vor aduce aminte; al doilea, că se vor întoarce, iar al treilea, că se vor închina. Precum zice undeva: Cel ce caută sângiurile lor, Şi-a adus aminte (Ps. 9: 12).

32. Şi se vor închina înaintea Lui toate moştenirile neamurilor.

Pentru ce, oare, zice aceasta, de vreme ce nu toate marginile pământului au crezut, nici toate patriile neamurilor? Răspundem prin aceea că, de vreme ce propovăduirea Evangheliei a ajuns la toate marginile pământului şi la toate neamurile lumii, şi de vreme ce din fiecare neam au fost câţiva care au crezut, pentru aceasta, pornind de la parte, a arătat totul; de altfel, prin patrii numeşte rudeniile, această vădindu-se din aceea că rudeniile din fiecare neam au crezut în Hristos, şi prin Hristos s-au închinat şi Tatălui.

33. Că a Domnului este împărăţia şi El stăpâneşte peste neamuri.

„Hristos este, zice, atât împărat, cât şi Stăpân al neamurilor”, după cum este scris: …voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, stăpânirea Ta, marginile pământului (Ps. 2: 8). Şi pentru aceasta se vor închina Lui, fiindcă s-au slobozit prin El din tirania Diavolului

34. Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului;

Graşi numeşte aici pe bogaţii care s-au îmbogăţit cu buna-cinstire de Dumnezeu şi cu fapta bună, săraci fiind mai-nainte de acestea, precum am zis mai-nainte: „Aceştia au mâncat, zice, şi s-au îngrăşat de duhovniceştile bunătăţi”.

înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în pământ.

„Vor cădea înainte, zice, şi se vor închina lui Hristos oamenii care mor şi putrezesc în pământ”, fiindcă după obşteasca înviere tot genunchiul se va pleca însuşi Tatălui, după Apostolul (Rom. 14: 11), adică unii se vor supune de voie şi dorind – precum credincioşii, iar alţii în silă şi de frica – precum cei necredincioşi şi dracii, după Teodorit.

35. Şi sufletul meu, Lui viază,

„Dumnezeu este, zice, Cel care a dat viaţă sufletului meu, nelăsându-1 să moară de păcat.” Aceasta se înţelege şi într-alt fel, [cu referire] la Tatăl şi la Fiul: „Sufletul meu viază lui Dumnezeu, zice, pentru că lucrează toate câte sunt plăcute Lui, precum şi dimpotrivă, demonul a murit, fiindcă [sufletul] a stat neclintit împotriva drăceştilor lui ameninţări”.

şi seminţia mea va sluji Lui.

Seminţia lui Hristos, adică fiii Lui, toţi cei ce s-au născut Lui prin Evanghelie, adică creştinii, pe care i-a suspus Părintelui Său.

36. Vesti-se-va Domnului neamul ce va să vină;

„Se va face cunoscut, zice, de Dumnezeu, Biserica credincioşilor cea din păgâni, care va veni în zilele înomenirii Fiului.”

Vesti-se-va dreptatea Lui poporului ce se va naşte,

„Câţi s-au născut, zice, duhovniceşte prin credinţă, aceştia vor vesti întotdeauna şi celorlalţi, care se vor naşte a doua oară.” Dar ce vor vesti? Dreptatea Lui, adică cum că Domnul cu dreptatea a doborât pe Diavol, cel ce tiraniza şi nedreptăţea pe oameni.

pe care l-a făcut Domnul.

Adică pe poporul pe care Domnul l-a alcătuit Luişi, care şi mai-nainte era popor, însă izgonit şi lepădat, ori pe care El l-a zidit. Iar aceasta: vesti-se-va Domnului, unii o tâlcuiesc ca fiind proorocie pentru elinii care erau în Ierusalim

~ de Petre pe Aprilie 17, 2009.

2 Răspunsuri to “Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 21”

  1. Reblogged this on lenalina.

  2. […] la psalmul 21 Posted on March 15, 2012 by lenalina Tilcuiri la psalmul 21 Share this:TwitterFacebookLike this:LikeBe the first to like this post. This entry was posted in […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: