Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 108, 9-30

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

9 Mişcîndu-se, să se strămute fiii lui şi să se scoată din curţile casei lui!

Ori, după ceilalţi: „din surpăturile lor”. Că, arzîndu-se casele şi curţile caselor, ori surpîndu-se, unii din locuitori s-au ucis, iar alţii s-au dus robiţi.

10 Să scurme datornicul toate averile lui

Iar Simmah, aşa: „să scuture zapciul toate averile lui”. Iar zapcii sînt şi împăraţii Romanilor, care scoteau birul pus asupra lor. Aceştia au răpit toate averile Iudeilor, după ce au căutat cu de-adinsul, încît au aflat şi comorile ascunse şi le-au făcut ale lor.
şi să răpească străinii ostenelile lui!

11 Să nu-i fie lui sprijinitor, nici să-i fie milostivitor spre sărmanii lui!

Şi – făcîndu-se acestea şi războinicii, adică Romanii, împărţindu-le averile – nimeni nu-i va ajuta, nici copiii lor nu se vor învrednici de milostivire.

12 Să fie feciorii lui întru pierzare, într-un neam să se stingă numele lui!

Că, încă netrecînd 40 de ani, norodul Iudeilor a pătimit pieirea cea de tot. Şi nu mai petrec ei singuri deosebi, nici nu mai au pe ai lor împăraţi şi boieri, nici mitropolia aceea mult-vestită, nici nu mai săvîrşesc slujba cea după Lege, ci toate acelea au rămas deşarte: şi sicriul^[1], şi lespezile^[2], şi închipuirile Heruvimilor, şi jertfelnicul, şi sfeşnicul, şi altarul, şi podoaba cea arhierească şi celelalte toate cîte au fost date şi vestite de Dumnezeu la dînşii.

13 Pomenească-se fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului, şi păcatul maicii lui să nu se şteargă!

Fapta bună a părinţilor i-a folosit de multe ori pe copiii păcătoşi, precum pe Iudei credinţa lui Avraam, precum pe Solomon buna-credinţă a lui David; iar răutatea părinţilor creşte pedeapsa copiilor ce păcătuiesc, că nici o pricină de cruţare nu se află de nicăieri. Deci aceasta a zis şi proorocescul cuvînt: că Iudeii, pătimind desăvîrşita pieire, pe lîngă păgînătăţile lor, se vor arăta mai urîţi, pentru îngreţoşare, şi cu pomenirea răutăţilor părinteşti. Iar „părinţi” ai lor îi numeşte pe cei ce au săvîrşit păgînătatea în pustie, pe cei din zilele Judecătorilor, pe cei din vremile Împăraţilor, pe cei de după întoarcerea din Babilon care au trăit întru nelegiuire. Iar „maică” a numit Ierusalimul, întru care s-a îndrăznit asupra Stăpînului Hristos urîciunea uciderii. Că aceasta a zis şi Domnul întru Evanghelie: „Ca să vină peste neamul acesta tot sîngele cel nevinovat care s-a vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Avel cel drept, pînă la sîngele Zahariei, pe care l-au ucis între Biserică şi altar.” Că vor lua osîndele pentru toate deodată.

14 Să fie înaintea Domnului totdeauna, şi să piară de pe pămînt pomenirea lor!

Că Dumnezeu, văzînd pururea toate nelegiuirile îndrăznite de dînşii, nu-i va învrednici de nici o cruţare, ci îi va da pierzării celei desăvîrşite. Încă şi de aici este arătat că le-a vorbit pe acestea nu pentru Iuda singur, ci pentru toţi necredincioşii: că a mutat cuvîntul de la faţa cea de unul către cea de mulţi^[3], şi nu a mai zis „al lui”, ci „al lor”.

15 Pentru că nu şi-au adus aminte să facă milă

16 şi au gonit pe Omul sărac, şi scăpătat şi umilit cu inima, ca să-L omoare.

Şi – zice – le vor pătimi pe acestea, căci au făcut uciderea cu cruzime şi cu sălbăticie, gonindu-L pînă la moarte pe Cel ce a petrecut întru toată smerenia şi blîndeţele. Cuvintelor acestora mărturiseşte şi Apostolul, şi Însuşi Stăpînul, Apostolul strigînd: „… Care pentru noi a sărăcit, bogat fiind, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim”; şi iarăşi: „… Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci pe Sine-Şi S-a deşertat, cînd a luat chip de rob.” Iar Domnul zice: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” Şi iarăşi: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul.”

17 Şi a iubit blestemul, şi-i va veni lui; şi n-a voit blagoslovenia, şi se va depărta de la dînsul.

Aici a schimbat vădit forma cea rugătoare şi le-a pus pe amîndouă cu proorocie: că vor lua blestemul pe care l-au iubit şi se vor lipsi de blagoslovenia pe care n-au voit a o lua.

Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca cu o haină,

În loc de: S-au îmbulzit cu acesta despre toate părţile.

şi a intrat ca apa întru cele din lăuntru ale lui

Că nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru sînt înconjuraţi de cele rele şi se împresoară de acestea ca de apă. Apoi – fiindcă apa adapă trupul şi îl răcoreşte, dar nu are umezeală statornică – a adăugat:

şi ca untul de lemn în oasele lui.

Pentru că untul de lemn rămîne în trup mai multă vreme. Iar ceea ce zice este întru acest fel: Se va aduce asupră-le îmbelşugare de rele, care urmează iuţimea apei şi statornicia untului de lemn.

18 Să-i fie lui ca o haină cu care se îmbracă şi ca un brîu cu care pururea se încinge!

Zice: Cu relele mai-nainte zise să se acopere ca şi cu o haină şi să se strîngă ca şi cu o cingătoare despre toate părţile.

19 Acesta este lucrul celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul

Iar ceilalţi tălmăcitori au tălmăcit „al celor împotrivnici”.

şi al celor ce grăiesc rele asupra sufletului Meu.

Aceste roade – zice – vor culege cei ce au arătat către Mine urîciunea şi vînzătorul ce a slujit acestora. Că, de vreme ce Îl numeau pe Dînsul împotrivnic lui Dumnezeu şi fără de lege, după cuviinţă a zis: „al celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul”.

20 Şi Tu, Doamne Doamne, fă cu Mine milă pentru numele Tău, că bună este mila Ta!

Şi pe acestea le-a zis omeneşte Stăpînul Hristos, pentru că pe toate cele omeneşti le-a împlinit, afară de păcat: că S-a născut şi după legea firii, şi mai presus de legea firii, pentru că a se naşte din muiere este a firii omeneşti, iară din fecioară este mai presus de fire; a primit scutece, şi tăiere împrejur şi hrana cea din lapte; şi a adus jertfe, a postit şi a flămînzit; a însetat şi S-a ostenit; iar întru sfinţitele Evanghelii este scris că totdeauna Se ruga. Deci şi aici, ca un om cheamă dumnezeiescul ajutor.

21 Izbăveşte-Mă, că scăpătat sînt Eu şi sărac, şi inima Mea s-a tulburat în lăuntrul Meu!

Aceasta aflăm că s-a zis de Dînsul şi întru sfinţitele Evanghelii, că, vrînd să Se apropie la Patimă, a zis: „Acum sufletul Meu s-a tulburat, şi ce să zic: Părinte, mîntuieşte-Mă de ceasul acesta?! Ci pentru aceasta am venit, către ceasul acesta.”

22 Ca umbra cînd se abate M-am luat în lături, scuturatu-M-am ca lăcustele.

Prin acestea a arătat moartea, că zice: Am primit sfîrşitul vieţii asemenea umbrei ce se abate şi lipseşte. Încă am fost şi ca lăcustele cînd se vîntură de vînt şi se poartă ici şi colo împrejur, neavînd cetate, nici sat, nici casă, ci stînd uneori întru cetatea aceasta, alteori întru aceea, iar alte dăţi mutîndu-Mă în munte şi alergînd în pustie.

23 Genunchele Mele au slăbit de post, şi trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn.

Că – zice – nu am vieţuit viaţă moleşită şi desfătată, ci neprisosită, şi aspră şi sărăcească. Şi martori sînt cei ce s-au învrednicit de sfinţita Lui ucenicie, şi pîinile de orz pe care le purtau ca merinde cu sine-şi şi spicele pe care le smulgeau şi le frecau cu mîinile din pricina foamei. Iar pe acest „trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „şi trupul Meu s-a schimbat pentru neungere.”

24 Şi Eu M-am făcut ocară lor, văzutu-M-au, clătit-au cu capetele lor.

Şi această proorocie a luat sfîrşit cînd L-au văzut pe El pe cruce, şi au clătit cu capetele şi au zis: „Ua! (ori: Ha, ha, ha!) Cela ce strici Biserica aceasta şi în trei zile o ridici, pogoară-Te de pe cruce!”; iar alţii ziceau: „Pe alţii i-a mîntuit, pe Sine-Şi nu Se poate mîntui.”

25 Ajută Mie, Doamne Dumnezeul Meu, şi Mă mîntuieşte pentru mila Ta!

26 Şi să cunoască ei că mîna Ta este aceasta, şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe dînsa.

Înveţe-se – zice – că nu M-au dat la Cruce nevrînd Eu, ci că acesta este lucrul iconomiei Tale, că prin Patima Mea ai voit să le dăruieşti oamenilor nepătimire. Iar „mînă” numeşte lucrarea lui Dumnezeu.

27 Blestema-vor ei, şi Tu vei blagoslovi.

Pînă în ziua de astăzi au rămas Iudeii bîrfind hulele asupra Mîntuitorului; ci, hulindu-L aceia, propovedania se face mai strălucită în fiecare zi.

Cei ce se scoală asupra Mea să se ruşineze, iar Robul Tău Se va veseli!

Nici graiul acesta nu ne sileşte a lua Psalmul de faţă la altă pricină, că-l auzim şi pe dumnezeiescul Pavel zicînd că „pe Sine-Şi S-a deşertat, luînd chip de rob.” Încă şi El Însuşi, strigînd prin Isaia, zice aşa: „… Cel ce M-ai zidit în pîntece pe Mine rob Ţie-Ţi.” Şi, după puţine: „Pusu-Te-am pe Tine spre aşezămînt al neamului, spre lumină neamurilor, ca să le fi Tu spre mîntuire pînă la marginile pămîntului.” Şi întru sfinţitele Evanghelii a zis că „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul Său izbăvire pentru mulţi.” Deci „robul” este numele firii luate, nu că este roabă aceea – căci cum ar fi roabă ceea ce s-a unit cu Dumnezeu-Cuvîntul şi a primit stăpînia peste toate? – ci ca să arate osebirea firii înseşi. Deci numele acesta, adică „robul”, nu este aici arătător al vredniciei, ci al firii.^[4]

28 Îmbrace-se cei ce Mă clevetesc pe Mine întru înfruntare şi să se învelească cu ruşinea lor ca şi cu un veşmînt!

Iarăşi, pe acest „cei ce Mă clevetesc”, ceilalţi tălmăcitori l-au tălmăcit prin „împotrivnici”. Şi lucrurile mărturisesc proorociei acesteia, că aceia sînt întru ruşine necurmată şi se îmbracă cu aceasta ca şi cu un veşmînt.

29 Mărturisi-Mă-voi Domnului foarte cu gura Mea şi în mijlocul multora Îl voi lăuda pe El.

Stăpînul Hristos Se numeşte „Cap” al Bisericii şi adunarea Bisericii este trup al Lui, iar „laudă” a Sa numeşte lauda acesteia.

30 Că a stătut de-a dreapta Săracului, ca să mîntuiască sufletul Meu de la cei ce-l gonesc.

Aceasta a zis şi în Psalmul al 15-lea: „Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea totdeauna, că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clătesc.” Că, după ce a făcut unirea nedespărţită, dumnezeiasca Fire era de faţă firii celei omeneşti, dar o lăsa să pătimească, lucrînd spre mîntuirea oamenilor. Că lesne Îi era Lui să facă fără de moarte firea luată asupră-Şi, dar, de vreme ce Patima era mîntuire a lumii, a slobozit să se facă Patimă, şi după Patimă a împărtăşit-o de nemurire şi de nestricăciune. El nu a primit nici o vătămare din patimile acestea, iar pe dînsa a umplut-o de a Sa slavă, şi împreună cu dînsa împărăţeşte şi stăpîneşte peste toate. Iar cînd avea firea aceasta stricăcioasă, a slobozit-o să le pătimească şi să le grăiască pe toate omeneşte, afară de păcat.

---

^[1] Chivotul

^[2] tablele Legii

^[3] „De la singular la plural”, zicem noi azi.

^[4] Nu trebuie înţeles aşadar că Mîntuitorul Hristos ar fi fost rob, lipsit de libertate, ci că firea omenească – pe care El Şi-a însuşit-o întru totul, afară de păcat – este roabă a lui Dumnezeu.

~ de Petre pe aprilie 14, 2009.