Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 118, 120-176

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

120 Pironeşte de frica Ta cărnurile mele, că de judecăţile Tale m-am temut!

Sufletul meu – zice – este îmbrăcat cu frica Ta; dar, fiindcă trupul şi mădularele sale se scoală asupra lui, mă rog să se pironească de frica aceasta, ca, făcîndu-se ele moarte păcatului, să urmeze povăţuirii sufletului. Stihul acesta se aseamănă graiului aceluia apostolesc: „Omorîţi mădularele voastre cele de pe pămînt: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea şi iubirea de argint, care este slujire de idoli.” Şi iarăşi: „Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi nu mai viez eu, ci viază întru mine Hristos.”

121 Făcut-am judecată şi dreptate, să nu mă dai celor ce îmi fac strîmbătate!

Zice: Voind a urma legilor Tale, să nu mă fac lesne prins neprietenilor! Dar cine are acum atîta curăţenie a sufletului, ca să grăiască cu îndrăzneală asemenea cuvinte? Unele ca acestea a zis încă şi dumnezeiescul Apostol: „Că lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre.”

122 Primeşte pe robul Tău întru bunătate,

Simmah zice: „Primeşte-mă întru cel bun şi pe mine, robul Tău!”, iar Achila şi Teodotion au pus: „chezăşuieşte-mă”, în loc de: Adevărul zic, nu mint, crede-mi mie, robului Tău ce mă făgăduiesc, fă-Te Tu Însuţi chezaş al făgăduinţei mele că mă voi sîrgui a împlini legile Tale!

ca să nu mă clevetească cei mîndri!

Dureros lucru este clevetirea, măcar de are şi mare plată. Întru aceasta a căzut şi minunatul Iosif şi alţii nenumăraţi. Iar Domnul porunceşte să ne rugăm a nu intra întru ispită. Deci, cerînd această cerere, Proorocul n-a făcut nimic fără de cuviinţă, căci clevetirea le este cu covîrşire mai grea celor trufaşi şi silnici[1], fiindcă, luînd lîngă sine-şi silnicia, nedreptatea face vătămare mai mare.

123 Ochii mei au lipsit spre mîntuirea Ta şi spre cuvîntul dreptăţii Tale.

Şi aici numeşte făgăduinţa „cuvînt”. Necurmat – zice – aştept de la Tine mîntuirea şi adăst sfîrşitul făgăduinţei. Iar pe acest „au lipsit”, l-a pus arătînd pofta şi dorirea cea întinsă.

124 Fă cu robul Tău după mila Ta şi îndreptările Tale învaţă-mă!

Lucrătorul atîtor fapte bune se roagă să dobîndească milă, şi prin aceasta cere să cîştige mîntuirea. Nu cere plată, ci iubire de oameni.

125 Robul Tău sînt eu, înţelepţeşte-mă, şi voi cunoaşte mărturiile Tale!

Din fire, toţi oamenii sînt robi ai lui Dumnezeu, iar cu aşezămîntul şi voirea – cei ce voiesc şi aleg cu dragoste stăpînia lui Dumnezeu. Dintru această adunare fiind, Proorocul se numeşte pe sine-şi „rob” şi se roagă a se învrednici de pricepere, ca să cunoască mărturiile lui Dumnezeu.

126 Vremea este Domnului a face, că risipit-au legea Ta.

Dumnezeu, Cel ce le ocîrmuieşte pe toate cu cumpănă şi cu măsură, suferă multă vreme păcatele oamenilor, iar cînd vede crescîndu-se răutatea prin îndelunga-răbdare, atunci aduce pedeapsă asupră. Deci aceasta zice şi aici: Vremea este a Te scula spre ajutorul celor nedreptăţiţi – o Stăpîne! – că vrăjmaşii au călcat Legea Ta foarte.

127 Pentru aceasta, am iubit poruncile Tale mai mult decît aurul şi topazia.

Deci aceia au defăimat a Ta Lege, iar eu socotesc poruncile Tale mai vrednice de iubit decît aurul şi decît pietrele cele de mult preţ. Fiindcă topazia este din pietrele cele scumpe şi, dintru una, le-a arătat pe toate. Şi poate că întru acea vreme aceasta se preţuia mai mult decît celelalte.

128 Pentru aceasta, spre toate poruncile Tale mă îndreptam, toată calea nedreaptă am urît-o.

Pentru că darul lucrează osîrdia, iar osîrdia gătea să înveţe a alege calea cea dreaptă şi ura cărarea nedreptăţii.

129 Minunate sînt mărturiile Tale, pentru aceasta le-a cercat pe ele sufletul meu.

A arătat că nu le-a iubit pe acestea în zadar, că zice: Vrednice de minune sînt şi puternice să îndulcească şi să ridice spre dragoste pe cei ce pot a le vedea. Şi de unde ai deprins bunătatea acestora?

130 Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci.

Strălucindu-mă cu lumina Ta – zice – am primit cunoştinţa aceasta. Legea Ta îi umple de pricepere încă şi pe toţi cei ţinuţi de necunoştinţă şi asemănaţi pruncilor.

131 Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale doream.

„Gură” numeşte aici sîrguinţa minţii, că aceasta trage darul Duhului. Pentru că şi aiurea zice: „Lărgeşte-mi gura ta, şi o voi umple pe ea!” Şi dumnezeiescul Apostol zice: „Rugaţi-vă ca să ne dea cuvînt întru deschiderea gurii.” Încă şi Proorocul însuşi a zis întru alt Psalm: „Domnul va da cuvînt celor ce binevestesc, cu putere multă.” Aceasta a zis-o şi aici: „Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale doream”, adică: Văzîndu-mă că doresc poruncile Tale, m-ai învrednicit de darul Tău.

132 Caută spre mine, şi mă miluieşte după judecata celor ce iubesc numele Tău!

Nu aşa prost se roagă să dobîndească dumnezeiasca milostivire, ci zice: Miluieşte-mă după cum Te-ai obişnuit să dăruieşti mila Ta celor ce Te iubesc. Că aceasta a zis „după judecata celor ce iubesc numele Tău”, în loc de: Deopotrivă cu aceştia mă rog să dobîndesc hotărîrea.

133 Paşii mei îndreptează-i după cuvîntul Tău, şi să nu mă stăpînească toată fărădelegea!

Că – noi aducînd sîrguinţa, şi Dumnezeu dăruind ajutorul şi îndreptînd călătoria – silnicia păcatului nu are loc.

134 Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor, şi voi păzi poruncile Tale!

Stăpînul Hristos i-a numit „doriţi” şi „fericiţi” pe cei ocărîţi şi clevetiţi. Totodată, a şi poruncit a ne ruga să nu intrăm în ispită, deci rugăciunea Proorocului împreună-glăsuieşte cu legile evangheliceşti.

135 Faţa Ta arat-o peste robul Tău, şi mă învaţă îndreptările Tale!

Dumnezeu este fără trup şi nealcătuit din părţi, dar dumnezeiasca Scriptură vorbeşte pentru Dînsul mai trupeşte şi gros, măsurînd cuvintele după firea oamenilor. Deci „arătare” a dumnezeieştii feţe se cuvine a înţelege dezlegarea celor de scîrbă şi dăruirea bunătăţilor.

136 Izvoare de ape au izvorît ochii mei, căci ei n-au păzit legea Ta.

Apostolească este şi legea aceasta, că zice: Dacă pătimeşte un mădular, împreună-pătimesc toate mădularele. Deci Proorocul avea desăvîrşirea evanghelicească, tînguindu-se pentru nelegiuirile altora. Iar „izvoare de ape” a numit mulţimea lacrimilor, în loc de: Văzînd nelegiuirile oamenilor, ca pîraiele am vărsat lacrimile.

137 Drept eşti, Doamne, şi drepte sînt judecăţile Tale!

138 Poruncit-ai dreptate a fi mărturiile Tale şi adevărul foarte.

Pe toate le ocîrmuieşti cu dreptate – o Stăpîne! – grijindu-Te de oameni. Şi, voind a-i arăta lucrători ai dreptăţii, ai dat Lege, şi mărturiseşti sub ce fel de munci se vor supune cei ce o calcă pe dînsa, şi făgăduieşti răsplătirile cele bune celor ce o păzesc şi adeverezi făgăduinţele cu lucrurile. Că aceasta arată acest „adevărul foarte”.

139 Topitu-m-a rîvnirea Ta, că au uitat cuvintele Tale vrăjmaşii mei.

Proorocul plînge pentru cei ce trăiesc întru nelegiuire şi se mînie după dreptate, văzîndu-L defăimat pe Puitorul de lege. Rîvna aceasta înalt l-a propovăduit pe Fineas. Aceasta l-a făcut de-a pururea pomenit pe marele Ilie. Înfocîndu-se cu aceasta, bunul-biruitor Ştefan a mustrat necredinţa Iudeilor. Pe aceasta purtînd-o întru sine-şi, dumnezeiescul Pavel striga, zicînd: „Cine este neputincios, şi eu să nu fiu neputincios? Cine se sminteşte, şi eu să nu mă ard?” Încă şi Fericitul Luca zice pentru dînsul că „în Atena fiind, se ţinea duhul lui întru dînsul şi se înfrîna, văzînd cetatea că era prea-idoloasă[2].”

140 Cu foc lămurit este cuvîntul Tău foarte, şi robul Tău l-a iubit pe el.

Zice: Lămurit, şi curat şi slobod de toată prihana este cuvîntul Tău, şi eu am dragoste fierbinte spre dînsul.

141 Mai tînăr sînt eu şi defăimat, îndreptările Tale nu le-am uitat.

Cînd Dumnezeu i-a poruncit dumnezeiescului Samuil să-l hirotonisească împărat pe unul din feciorii lui Iesei, Proorocul i-a defăimat pe toţi ceilalţi, care erau împodobiţi şi cu vîrtutea, şi cu puterea şi cu frumuseţea trupului, şi l-a întrebat pe Iesei de a mai rămas vreunul din copii. Şi, zicînd acesta că i-a mai rămas un băiat mic care paşte turmele, şi că acela este nevrednic de împărăţie, Samuil a poruncit să-l aducă şi pe el, şi l-a uns numaidecît ce a venit. Acest dar a pomenit aici Proorocul, zicînd că: Pe mine, cel ce eram tînăr şi socotit de părinţi prost[3], Tu m-ai învrednicit de atîta dar şi m-ai făcut Prooroc şi împărat împreună, pentru care doresc să păzesc ale Tale îndreptări cu toată sîrguinţa.

142 Dreptatea Ta este dreptate în veac şi legea Ta este adevărul.

Cel ce se pleacă legilor omeneşti nu dobîndeşte cinstea nici în viaţa aceasta de acum de la puitorii de lege, iar cel ce urmează dumnezeieştilor porunci are ca plată a ostenelilor viaţa cea veşnică. Şi legile omeneşti nu se află toate drepte cu adevărat, iar Legea lui Dumnezeu este strălucită cu adevărul. Deci a zis după cuviinţă: „Dreptatea Ta este dreptate în veac şi Legea Ta este adevărul.”

143 Necazuri şi nevoi m-au aflat,

Că acestea sînt înjugate cu îndrăgitorii faptei bune.

dar poruncile Tale sînt cugetarea mea.

Că dintru învăţătura acestora învăţ bărbăţia şi sufăr vitejeşte cele de scîrbă.

144 Dreptate sînt mărturiile Tale în veac;

În loc de: Sînt pricinuitoare de bunătăţile cele veşnice.

înţelepţeşte-mă, şi voi fi viu!

Că, luminîndu-mă de la Tine, voi dobîndi viaţa cea adevărată.

145 Strigat-am cu toată inima mea, auzi-mă, Doamne, îndreptările Tale voi căuta!

Aici, „strigare” numeşte iarăşi sîrguinţa sufletului, şi de aceea l-a adăugat pe acest „cu toată inima mea”. Aşa striga tăcînd şi Moisi, şi, cînd se ruga cu mintea, Dumnezeu i-a zis: „Ce strigi către Mine?”

146 Strigat-am către Tine, mîntuieşte-mă, şi voi păzi mărturiile Tale!

Că, primind de la Tine mîntuirea, mă voi face păzitor al legilor Tale.

147 Apucat-am mai-nainte fără de vreme şi am strigat, întru cuvintele Tale am nădăjduit.

Fiind împărat, şi cu nenumărate griji împresurat şi, lîngă acestea, primind asupră-şi şi lupte războinice, Proorocul aducea rugăciuni lui Dumnezeu nu numai dimineaţa, ci şi la miezul nopţii, neaşteptînd cîntările cocoşilor, atît de mult dorind de Dumnezeu, Cel ce l-a făcut, şi cu aşa osîrdie cerînd de acolo ajutorul.

148 Apucat-au înainte ochii mei către dimineaţă, ca să cuget cuvintele Tale.

Şi nu numai în vremea somnului celui dulce, ci şi mai-nainte de dimineaţă a făcut cugetare de dumnezeieştile legi. Iar noi, trăind cu sărăcie şi fiind izbăviţi de toată grija, zăcem tăvălindu-ne pe pat toată noaptea, şi nici după ce începe ziua nu aducem laudă Dătătorului bunătăţilor.

149 Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta, după judecata Ta viază-mă!

Cel îndestulat cu atîtea bunătăţi se roagă să dobîndească milă, şi nu o cere nehotărît, ci după hotărîrea cea aducătoare de folos.

150 Apropiatu-s-au cei ce mă goneau fără de lege şi de la legea Ta s-au depărtat.

Cei ce se ispitesc să dea război dreptului sînt departe de dumnezeieştile legi, că zice: „Cel ce vă leapădă pe voi nu pe voi vă leapădă, ci pe Cel ce v-a trimis pe voi.” Şi: „Voi vrăjmăşui vrăjmaşilor tăi şi Mă voi împotrivi celor ce se pun ţie împotrivă.”

151 Aproape eşti Tu, Doamne, şi toate căile Tale sînt adevărul.

Zice: Le vezi pe toate, Doamne, că nu stai departe, ci lumea o umbli şi cu adevărul ocîrmuieşti zidirea. Şi Însuşi Dumnezeu zice aceasta, prin Proorocul: „Dumnezeu ce Se apropie sînt Eu, şi nu Dumnezeu ce stă departe.” Şi Fericitul Pavel zice: „Întru Dînsul trăim, şi ne mişcăm şi sîntem.”

152 De la început am cunoscut, dintru mărturiile Tale, că în veac le-ai întemeiat pe ele.

„Mărturii” numeşte cerul şi pămîntul, că zice: „Pogorîndu-Te, pune-le lor martori cerul şi pămîntul!” Pentru aceasta a zis şi Moisi cel mare, începînd cîntarea: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi, şi să audă pămîntul graiurile gurii mele!” Şi întru acestea se vede totdeauna Pronia lui Dumnezeu, căci toate călătoresc cu multă bună-rînduială. Şi zice: De aici am cunoscut cu de-amănuntul că eşti aproape, şi stai de faţă la cele ce se fac şi nici unul din lucruri nu se tăinuieşte de Tine.

153 Vezi smerenia mea, şi mă scoate, că legea Ta n-am uitat!

„Cel ce se smereşte pe sine-şi înălţa-se-va”, după glasul Domnului; şi: „Fericiţi – cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”. Cu smerenia a împodobit şi dumnezeiescul Prooroc celelalte fapte bune, şi, pe aceasta tinzînd-o, vesteşte dumnezeiescul ajutor.

154 Judecă judecata mea şi mă izbăveşte, pentru cuvîntul Tău mă viază!

Aduce aminte Stăpînului făgăduinţele, şi cere de la Dînsul mîntuirea şi se roagă să judece între el şi neprieteni.

155 Departe este de păcătoşi mîntuirea, că îndreptările Tale n-au căutat.

Zice: Cei ce trăiesc întru fărădelege s-au lipsit pe sine-şi de mîntuirea de la Tine, nevrînd să înveţe cele ce ai legiuit să lucreze.

156 Îndurările Tale multe sînt, Doamne, după judecata Ta mă viază!

Multă este bogăţia iubirii de oameni, dreaptă este hotărîrea Ta, mîntuirea dintru acestea o cer.

157 Mulţi sînt cei ce mă gonesc şi mă necăjesc, dar de la mărturiile Tale nu m-am abătut.

Zice: Nici cînd eram îmbulzit cu multe primejdii n-am suferit să calc ceva din cele legiuite de Tine. Şi, arătînd noi la început pricina Psalmului, am zis că dumnezeiescul David a adunat aici toate cele ce i s-au întîmplat, şi cum că unele se potrivesc scîrbelor făcute lui de Saul, iar altele celor făcute de Avesalom. Iar acestea este vădit că le-a zis fiind gonit de Saul, că atunci era neispitit de păcat.

158 Văzut-am pe cei neînţelegători, şi mă topeam că cuvintele Tale nu le-au păzit.

Aşa se tînguia pentru Iudei Fericitul Pavel, aşa Se jelea pentru Ierusalim Însuşi Stăpînul, aşa plîngea dumnezeiescul Ieremia pentru nelegiuirea norodului.

159 Vezi că poruncile Tale le-am iubit, Doamne, întru mila Ta mă viază!

Adeseori pomeneşte „porunci”, şi „legi”, şi „îndreptări” şi „mărturii”, arătînd dorul lui pentru ele.

160 Începătura cuvintelor Tale este adevărul, şi în veac – toate judecăţile dreptăţii Tale.

Zice: Nemincinoase ai făgăduinţele, cu adevărul împodobeşti ale Tale făgăduinţe, cu lucrul adeverezi cuvintele. Iar „începătură a cuvintelor” numeşte făgăduinţele către Avraam, că din acela s-a alcătuit neamul Iudeilor. Ci a împlinit făgăduinţele, şi a crescut norodul „ca stelele cerului” cu mulţimea şi, după făgăduinţe, „a blagoslovit întru sămînţa lui toate neamurile”. Aceasta a arătat zicînd: „în veac – toate judecăţile dreptăţii Tale”, că, Prooroc fiind, mai-nainte vedea veşnica stăpînie a lui Hristos. Pentru aceea a şi zis că începătura dumnezeieştilor cuvinte este împodobită cu adevărul.

161 Boierii m-au gonit în zadar, şi de cuvintele Tale s-a înfricoşat inima mea.

Nu m-am înfricoşat – zice – de cei ce îmi dădeau război şi mă goneau, ci de legile Tale m-am temut. Pentru aceea, şi aflîndu-l dormind pe vrăjmaşul meu, n-am îndrăznit a-l ucide; şi, miluindu-l încă şi pe acel ucigător de tată şi urît fiu, ziceam să-mi cruţe mie copilaşul (pe Avesalom).

162 Bucura-mă-voi de cuvintele Tale ca cel ce află jafuri multe.

De vreme ce a pomenit de războinici care îl gonesc, a adus în mijloc după cuviinţă şi pomenirea jafurilor. Şi zice: De i-aş fi ucis pe toţi aceia şi prea-multe jafuri aş fi adunat, nu m-aş fi veselit aşa precum mă bucur de legile Tale.

163 Nedreptatea am urît şi m-am îngreţoşat, iar legea Ta am iubit.

Adevărat este şi cuvîntul acesta, că cel ce se înfierbîntă către cele dumnezeieşti le urăşte pe cele împotrivnice.

164 De şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale.

Oarecari, pe acest „de şapte ori”, l-a tălmăcit: „de prea-multe ori”, însă şi unul, şi altul arată dragostea cea fierbinte a Proorocului, pentru că nu se sătura de dumnezeiasca cîntare de laudă.

165 Pace multă este celor ce iubesc legea Ta, şi nu este lor sminteală.

Cei ce sînt înfocaţi cu dumnezeiasca dragoste şi au cîştigat pacea cu Dînsul prin păzirea poruncilor, măcar de li s-ar da război de la toţi oamenii, trăiesc dulce viaţă şi veselă. Şi martor este dumnezeiescul Pavel, strigînd: „Întru toate necăjindu-ne, dar nu strîmtorîndu-ne; lipsindu-ne, dar nu deznădăjduindu-ne; goniţi, dar nu părăsiţi; lepădaţi sîntem, dar nu pierim.” Încă şi Domnul, trimiţîndu-i în toată lumea pe Sfinţii Apostoli ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, a zis către dînşii: „Pacea Mea o dau vouă, pacea Mea o las vouă.”

166 Aşteptat-am mîntuirea Ta, Doamne, şi poruncile Tale am iubit!

Nici îmbulzit fiind cu primejdiile n-am tăiat de la mine bunele nădejdi, ci am aşteptat a Ta mîntuire şi am urmat poruncilor Tale.

167 Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale şi le-a iubit pe ele foarte.

168 Păzit-am poruncile Tale şi mărturiile Tale, că toate căile mele înaintea Ta sînt, Doamne!

Că – ştiind, ca cel ce petreceam sub Tine, Văzătorul tuturor, că peste toate priveşti – nu numai că am împlinit poruncile Tale, dar am făcut-o cu fierbinte aşezămînt.

169 Să se apropie rugăciunea mea înaintea Ta, Doamne! După cuvîntul Tău înţelepţeşte-mă!

Aducînd toată rugăciunea, se roagă să fie primită, să nu fie lepădată cererea. Şi se roagă să ia nu omenească pricepere, ci cunoştinţa dumnezeieştilor cuvinte.

170 Să intre cererea mea înaintea Ta, Doamne! După cuvîntul Tău, izbăveşte-mă!

„Cerere” numeşte rugăciunea, că aceasta am aflat-o şi la ceilalţi tălmăcitori. Deci încă prin multe feluri de cuvinte Îl îmblînzeşte pe Stăpînul.

171 Rîgîi-vor buzele mele laudă, cînd mă vei învăţa îndreptările Tale.

Potrivită este hrănirii rîgîirea[4], că zice: Învăţîndu-mă îndreptările Tale, voi aduce cîntare de laudă Ţie, dascălului unor asemenea îndreptări.

172 Spune-va limba mea cuvintele Tale, că toate poruncile Tale sînt dreptate.

Voi dărui limba mea întru cugetarea cuvintelor Tale, ştiind că poruncile Tale sînt împodobite cu toată dreptatea.

173 Fie mîna Ta ca să mă mîntuiască! – pentru că poruncile Tale am voit.

„Le-am voit”, zice Simmah, iar Achila şi Teodotion: „le-am ales”. Iar „mînă” numeşte dumnezeiasca lucrare, de la care se roagă să dobîndească dumnezeiasca mîntuire.

174 Dorit-am de mîntuirea Ta, Doamne, şi legea Ta este cugetarea mea.

Doresc – zice – să dobîndesc de la Tine mîntuirea, fiindcă pururea şi necurmat cuget Legea Ta.

175 Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, şi judecăţile Tale vor ajuta mie.

Şi ştiu că nu mă voi înşela de a mea nădejde, ci voi dobîndi de la Tine adevărata viaţă, şi Te voi lăuda pe Tine, Dătătorul bunătăţilor.

176 Rătăcit-am ca o oaie pierdută,

Acest cuvînt se potrivea să-l zică după păcat atît Proorocul, cît şi întreaga fire a oamenilor.

caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!

Că, deşi a trecut cu vederea unele din ele, nu le-a uitat însă desăvîrşit.

Ci Proorocul a adus rugăciunea aceasta pentru el, dar mîntuire a dobîndit toată firea oamenilor, că a alergat Păstorul cel bun către oaia rătăcită şi, înconjurînd munţii şi dealurile (că întru acestea se rătăcise, slujind dracilor[5]), a aflat-o şi, ridicînd-o pe umeri, a întors-o; şi s-a veselit de dînsa mai mult decît de cele 99 ce n-au rătăcit. Însă noi, făcînd tîlcuirea Psalmului în scurt, rugăm pe cititori să nu se îndestuleze cu cele scrise, nici să socotească cum că acestea se cuvin numai Proorocului, ci fiecare să ia dintru ele folosul potrivit şi să gătească patimilor sale doctorie vindecătoare.


[1] puternici, stăpînitori

[2] plină de idoli

[3] Iarăşi: „simplu”, „neînsemnat”.

[4] În trecut, oamenii trăiau simplu şi vorbeau simplu, nu se fereau de metaforele trupesc-fiziologice, fiindcă nu cunoşteau făţarnica grosolănie „savantă”, „civilizată”, a vremurilor noi.

[5] Capiştile păgîneşti se aflau în aşa-zisele „locuri înalte”, pe dealuri şi munţi, cum s-a arătat şi în alte rînduri.

~ de Petre pe Aprilie 9, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: