Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 4

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

PSALMUL 4

întru sfârşit[1], în cântări, Psalmul lui David.


Psalmul acesta se suprascrie la sfârşit, pentru că în ultimul verset se prooroceşte despre învierea din morţi, precum vom arăta mai apoi, care înviere este lucru al veacului viitor, care veac este sfârşitul veacului acesta. Şi se suprascrie în cântări deoarece David cântă cu laudă minunile lui Dumnezeu, care 1-au preaînălţat peste tiranica apostazie a lui Abesalom, fiul său, după care a cântat psalmul acesta, după Teodorit; însă se potriveşte acesta şi la fiecare creştin care voieşte a se izbăvi de primejdii[2].

1. Când te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele.

Vezi, iubite cititorule, grăbirea înduratului Dumnezeu, pentru că, încă din vremea când îl ruga David, 1-a şi ascultat, precum zice şi prin Isaia: Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: lată-Mă! (îs. 58: 9), deoarece pe Dumnezeu nu-L poate îndupleca spre a auzi mulţimea de cuvinte ale rugăciunii, ci îl face să se plece doar la curata şi fierbintea aplecare a sufletului celui ce se roagă; iar zicerea al dreptăţii mele este o parafrază prin care vrea să zică: „Dumnezeul meu, al celui drept, fiindcă în privinţa nedreptăţii ce mi-a făcut-o Abesalom, fiul meu, eu sunt drept, căci cu nimic nu 1-am nedreptăţit”. Şi [nu numai aici, ci şi] în multe locuri din psalmi David se numeşte pe sine drept şi cuvios şi cu alte ca asemenea numiri, dar fără a se mândri, ci măsurându-se pe sine în opoziţie cu răutăţile celor ce îl vrăjmăşeau.

întru necaz m-ai desfătat.


Acest cuvânt îl zice David ca să arate că bucuria lăţeşte şi desfatează inima, iar necazul o strâmtorează. „însă pe mine, zice, în vremea necazului şi a întristării, m-ai lăţit şi m-ai desfătat, Doamne, şi mi-ai dat atâta mărime de suflet, încât am şi poruncit ostaşilor mei să nu omoare pe fiul meu, cel ucigaş de părinte, zicându-le: Cruţă-mi pe feciorul meu, Abesalom (II Imp. 18: 5)”. Iar Hrisostom zice: „Şi nu a zis (David către Dumnezeu): «…ai adus necazurile», ci «ai lăsat să le simt şi m-ai desfatat»,că minunata făptuire a marii lucrări dumnezeieşti de aici mai ales se arată, nu numai întru aducerea necazurilor, ci şi în rămânerea în ele, care [făptuire] dă omului multă îndemânare şi lesnire”.

Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea.


Deşi, după cum s-a arătat mai sus, David a fost ascultat şi miluit de Dumnezeu, iarăşi cere să fie miluit şi ascultat, poate pentru că urma să cadă din nou în ispite, şi pentru aceasta se roagă să nu fie trecută cu vederea de Dumnezeu rugăciunea şi cererea sa, ci iarăşi să fie ascultat şi în viitor, după Hrisostom.

2. Fiii oamenilor: până când grei la inimă?


Acest cuvânt îl zice David către prietenii şi cunoscuţii săi, care căutau să-1 ajute când era în primejdie, spunându-le: „Până când, o, prieteni ai mei, nu veţi ridica inimile voastre către Dumnezeu, când sunteţi în necazuri, ci le îngreuiaţi, pogorându-le jos, la cele pământeşti, cu cugetări omeneşti şi cu griji lumeşti?”. Iar fiii oamenilor, o zice în loc de „o, oamenilor”, aceasta obişnuindu-se a se zice în limba evreiască[3].

Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna.


„Meşteşugirile şi cugetările oamenilor, zice, sunt nefolositoare, o, prietenii mei, pentru că acestea măgulesc [linguşesc] feluritele nădejdi, însă nu nimeresc şi se dovedesc zadarnice.” Ori o zice David pentru acei oameni care sunt pironiţi în lucrurile de acum ale lumii, care par a fi, iar întru adevăr nu sunt, din pricina desei lor prefaceri şi schimbări, pildă pentru aceasta fiind însuşi David care, împărat fiind, era prigonit în pustie de Abesalom, fiul său, ca un om de rând şi prea mic.

3. Şi cunoaşteţi că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al său.


Aici şi este de prisos, fiindcă limba evreiască are această însuşire de a întrebuinţa conjuncţii de prisos, după cum am scris la început, „învăţaţi-vă, dar, zice, o, oamenilor, că pe mine, cuviosul Său, cel cu totul afierosit Lui, m-a făcut vestit, pe mine, care-mi pun nădejdile numai întru El”. Cu adevărat, cum nu s-a făcut de Dumnezeu minunat şi vestit el, care, fiind luptat de către Abesalom, a biruit pe acela ce-1 vrăjmăşea şi, prigonit fiind de dânsul, a doborât pe prigonitori şi, având puţini oameni, a zdrobit pe cel ce avea zeci de mii de oameni?

Domnul mă va auzi când am strigat către Dânsul.


„Eu, zice, fiindcă am dobândit atât de repede ajutorul lui Dumnezeu şi m-am slobozit fără de nădejde din marea primejdie a răzvrătirii fiului meu, am cunoscut din aceasta că Dumnezeu mă miluieşte şi ascultă rugăciunea mea, şi nădăjduiesc că iarăşi îmi va asculta rugăciunea, când strig către El în primejdiile şi întâmplările mele.”[4]

4. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi;


Prin aceste cuvinte, David nu opreşte cu totul pe oameni a se mânia, după dumnezeiescul Hrisostom, ci-i sfătuieşte a nu păcătui când se mânie, ori trăgându-se de iuţimea mâniei şi mâniindu-se peste măsură şi peste cuviinţă, ori izbândind asupra cuiva, fără vreme şi fără pricină. Cu adevărat, mânia s-a sădit în lume pentru a o întrebuinţa împotriva răutăţii şi nu împotriva fratelui, căci cel ce se mânie pentru ca să-şi facă singur izbândă, acela se mânie şi păcătuieşte, iar cel ce se mânie pentru ca să îndrepteze pe fratele său, acela se mânie şi nu păcătuieşte, căci se mânie pentru a îndrepta pe altul, precum şi părintele se mânie numai pentru îndreptarea fiului său.[5]

de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi.


„Fraţilor, zice, când vă duceţi seara la aşternut ca să vă culcaţi, fiindcă atunci aveţi vreme, judecaţi-vă cu toată slobozenia şi cercetaţi-vă gândurile cele ce aţi gândit peste zi, iar pentru cugetările cele rele ce aţi cugetat, pocăiţi-vă[6], pentru că şi eu fac aşa, şi lucrurile vieţii mele se îndreptează, mergând bine; drept aceea, fiindcă m-am învăţat din cercare cât foloseşte cercetarea aceasta a gândurilor şi a ştiinţei, pentru aceasta vă sfătuiesc să faceţi şi voi o cercetare de acest fel ca să vă folosiţi”[7]. Şi dacă se cuvine să judecăm şi să osândim gândurile cele rele, şi să ne pocăim pentru dânsele, cu mult mai vârtos trebuie a face aceasta şi cu faptele rele, adică să le osândim, şi pentru ele să ne pocăim, precum zice Hrisostom. Vezi, însă, o cititorule, că David a întrebuinţat doctorii înainte păzitoare şi îndreptătoare de păcat, căci mâniaţi-vă şi nu greşiţi este mai înainte păzitor de a păcătui cineva; iar aceasta: de cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă umiliţi este îndreptătoare în urmă, după ce va păcătui cineva.

5. Jertfiţi jertfa dreptăţii, şi nădăjduiţi spre Domnul.

„Nu nedreptăţiţi, zice, pe cineva, iubiţilor, ci aduceţi lui Dumnezeu dreptatea ca pe un rod şi ca pe o jertfă duhovnicească, şi nădăjduiţi că veţi lua cu adevărat de la Dumnezeu ajutorul care ajută mai vârtos pe aceia ce sunt ispitiţi şi se războiesc. Cu aceste cuvinte prooroceşte David viaţa şi petrecerea Bisericii creştinilor, după dumnezeiescul Chirii şi Teodorit, care Biserică urma să aducă lui Dumnezeu jertfă duhovnicească, [adică] faptele cele bune, în locul jertfei dobitoacelor. Prin dreptate înţelegem aici nu numai dreptatea ca atare, ci şi pe soborniceasca [universala] şi desăvârşita faptă bună, după Hrisostom.

6. Mulţi zic: „Cine va arăta nouă cele bune?”

După ce David a sfătuit pe creştini cu pilda sa, pune acum o zicere împotrivă a oamenilor celor puţini credincioşi şi mici la suflet şi zice că mulţi, atunci când cad în ispite şi în necazuri, întristându-se şi deznădăjduindu-se, nu cred că Dumnezeu este aproape de cei ce-1 cheamă, ci cârtesc şi zic: „Cine să ne ajute?”, adică nimeni, care cuvânt este semn de mare deznădăjduire. Ori David zice aceasta pentru oamenii cei iubitori de trup care, socotind desfătarea, odihna şi îndulcirile trupului, le cred a fi singurele bunătăţi; de aceea şi numai pe acestea le vânează ca să dobândească, pentru că foarte urăsc pătimirea cea rea trupească care, după iconomie şi iertarea lui Dumnezeu, se sloboade asupra lor; iar cine va arăta? este emul unui suflet aprins de dorinţă fierbinte.

însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne.

„Oamenii cei mici la suflet şi iubitori de trup de mai sus ziceau cele potrivite lor, eu, însă, nu zic cuvinte ca acelea, fiindcă cunosc că adânc s-a tipărit în sufletul meu ocrotirea cercetării şi a darului Tău, Doamne, că această purtare de grijă trebuie să o înţelegem aici ca lumină, pentru că topeşte întunericul întristării, într-un fel, această purtare de grijă s-a întărit atât de mult în inima mea, încât a făcut să mă cunoască şi ceilalţi, cei ce sunt departe de Tine, că m-am învrednicit de purtarea de grijă şi ajutorul lui Dumnezeu”. Iar alţii zic că cuvântul acesta este proorocie pentru creştinii cărora li s-a însemnat, adică li s-a pus drept cunoaştere şi semn Hristos; căci ei s-au numit creştini de la numele lui Hristos, Care este lumina feţei lui Dumnezeu, adică a Tatălui, după Chirii, iar împreună cu ei s-a numărat şi Proorocul, datorită înrudirii şi apropierii în virtuţi duhovniceşti pe care o avea cu creştinii[8].

7. Dat-ai veselie în inima mea.

Aceasta o zice Proorocul fie pentru purtarea de grijă cea de mai sus ce a luat de la Dumnezeu, fie pentru numirea ce au luat creştinii de la Hristos. încă poate să fi zis David dat-ai veselie în inima mea fiindcă a zis mai sus însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne, căci dumnezeiasca lumină se însoţeşte cu duhovniceasca veselie, precum zice Grigorie al Tesalonicului [Palama], după zicerea: Lumină a răsărit dreptului şi celor drepţi cu inima, veselie. (Ps. 96: 12.)

Din rodul grâului, vinului şi al untului de lemn al lor ce s-au înmulţit.

Pentru iubitorii de trup zice David acestea: „Măcar că şi aceştia cugetă şi poftesc cu totul bunătăţile cele pământeşti şi trupeşti, Tu, Doamne, nici de acestea nu îi lipseşti, ci, de multa iubire de oameni a Ta pornindu-Te, cu îndestulare toate le dăruieşti”. Apoi le şi enumără, arătând că s-au săturat aceia din roadele grâului, al vinului şi al untului de lemn, care sunt cele mai de trebuinţă în viaţa omului, dar, prin acestea, Proorocul a cuprins împreună şi pe celelalte feluri de mâncări.[9]

în pace împreună mă voi culca şi voi dormi.

„Eu, zice, voi dormi în pace şi fără tulburare, după ce voi depărta de la mine toate temerile care mă supără, şi nu numai simplu voi adormi, ci împreună mă voi sătura şi de somn, adică amândouă le voi face”; iar voi dormi arată întinderea şi durata adormirii. Şi zice aceasta David proorocind despre moartea sa, că nu va muri în chip năprasnic, adică ucis de cineva, ci fireşte. Iar împreună se înţelege pentru trup şi pentru suflet, adică: „Voi dormi în pace împreună cu trupul şi cu sufletul, căci trupul, prin moarte, se va slobozi de vrăjmaşii cei văzuţi, iar sufletul de vrăjmaşii cei nevăzuţi, iar voi dormi arată îndelungata vreme de până la învierea cea de obşte.[10]

Că Tu, Doamne, îndeosebi, întru nădejde m-ai aşezat.

„Doamne, zice, Tu m-ai făcut să locuiesc îndeosebi şi slobod de vrăjmaşii mei cei răi şi cu nădejde de mântuire.” Iar unii zic, precum Sfântul Grigorie al Nyssei şi Sfântul Chirii, că aici prooroceşte David pentru învierea morţilor, zicând cuvântul ca din partea trupului care zice către Dumnezeu: „Că Tu, Doamne, ai hotărât să locuiesc singur în mormânt şi deosebi de suflet, însă nu oricum, ci întru nădejdea învierii, când am să dobândesc şi sufletul, şi cu dânsul am să mă scol; iar acest este de prisos, fiind o regulă oarecare a limbii evreieşti; însă acest se înţelege ca adeveritor, în loc de aşa .



[1] Nu este singura suprascriere referitoare la sfârşit. Termenul grecesc implică mai puţin aspectul temporal, cât mai ales cel ontologic sau veşnic, plinirea, desăvârşirea vremurilor, sensul lor; autorii Scripturii îl folosesc fie cu referire la sfârşitul Legii -sinonim cu venirea lui Hristos, fie la sfârşitul veacurilor – a Doua Venire a lui Hristos şi sfârşitul veacurilor [plinirea lor în Hristos sau intrarea la Judecată cu El], fie cu referire la diferite perioade şi evenimente aşteptate a se plini.

[2] Grigorie al Nyssei zice: „De vreme ce biruinţa asupra Diavolului este sfârşitul a toată lupta şi, spre ea privind, cei ce se gătesc spre laudă se apucă de nevoinţă, invită spre osârdie pe cei ce se nevoiesc cu fapte bune în calea vieţii să privească şi la sfârşit, care reprezintă biruinţa; pentru aceasta, bunul alcătuitor al psalmilor îţi arată mai înainte sfârşitul sudorilor, podoaba cea din cununi şi îmbărbătarea cea pentru biruinţă ca, privind la acel sfârşit, să te întăreşti întru Dătătorul biruinţei şi să-ţi pregăteşti propovăduirea cea de biruinţă”.

[3] Dar se mai poate lua şi altfel. Astfel, Hrisostom zice: „David numeşte fii ai oamenilor pe cei ce vieţuiesc întru răutăţi şi pe cei aplecaţi spre păgânătate, fiindcă cei ce nu sunt astfel sunt după fire fii ai lui Dumnezeu; iar prin grei cu inima vrea să zică că sunt groşi cu inima, trupeşti, pironiţi în cele pământeşti, alergând după răutăţi şi putrezind în dezmierdări; căci inima fiind făcută din fire uşoară şi tinzând a se ridica spre cele de sus, iar noi făcând-o grea afară de fire, pentru aceasta mustră Proorocul, căci, de ar fi fost lucrul acesta firesc, Proorocul nu ar fi mustrat”. Şi Ghenadie [Sfântul Ghenadie al Constantinopolului (\~ 471), patriarh, exeget pe linia şcolii antiohiene; a lăsat multe comentarii la Scriptură, printre care şi la psalmi, păstrate în PG 85]: „Se cade îndeosebi a şti că numirea de om nu o au sfinţii, căci ea spre prihană se dă, precum se vede din ce este scris: Eu am zis: «dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt». Dar voi ca nişte oameni muriţi (Ps. 81:6, 7)”. Iar când păcătoşii sunt numiţi dobitoace şi fiare, atunci om se spune spre laudă, precum aceasta: Oameni şi dobitoace vei mântui, Doamne (Ps. 35: 6).

[4] iar dumnezeiescul Chiril zice: „Şi nu a zis simplu ca a făcut minunat, ci şi pe cel înrrioţ. invăţăndu-ne astfel să avem nădejdea mântuirii nu numai în bunătatea lui Dumnezeu, ci şi în fapta bună a lucrărilor noastre, căci socotesc că dobândirea bunătăţilor pământeşti nu se deosebeşte întru nimic de lucrurile cele veselitoare ce ni se arată în vis, care. numai arătându-se, pier în nefiinţă batjocorind mintea celui ce se hrăneşte cu ele. Iar laudele cele strălucite ale dreptăţii şi darurile cele de la Dumnezeu pentru dânsa au împărtăşire îndelungată şi neclătinată şi vrednicie vestită, căci primeşte Dumnezeu glasurile cuvioşilor şi împlineşte cererile lor. Deci, ce lucru ar putea fi deopotrivă?”

[5] Dumnezeiescul Chiril arată că David vrea să spună aici acestea: „Deşi nevrând, vă mâniaţi, lucru care nu este cu desăvârşire păcat, măcar nu adăugaţi la aceasta şi fapta (adică izbândirea), ca să nu faceţi păcatul desăvârşit”.

încă şi Marele Vasile a zis că mânia, atunci când trebuie, pornindu-se cu dreptate (adică împotriva păcatului), aduce bărbăţie şi răbdare şi înfrânare, iar când e în afara cuvântului drept, se face nebunie; pentru aceasta şi David ne sfătuieşte să ne mâniem şi să nu păcătuim (La Nichita).

[6]Iar Hrisostom a tâlcuit astfel umiliţi-vă: „Chinuiţi-vă [Tino)pif|aao9e] pe voi înşivă, în sensul de: străpungeţi-vă [cu] conştiinţa, căci Marele Pavel, împrumutând această zicere davidicească în Epistola sa către Efeseni, zice: mâniaţi-vă dar nu greşiţi, adăugând apoi: Să nu apună soarele peste mânia voastră (Ef. 4: 26).

însă zice şi înţeleptul Nichita: „Socotesc, oare nu cumva Pavel a înţeles pe întru aşternuturile voastre vă umiliţi în sensul de «pocăiţi-vă pentru că v-aţi mâniat şi, o dată cu sfârşitul zilei, stingeţi şi mânia şi nu vă mai aduceţi aminte de ea, ci mergeţi de vă împăcaţi cu fratele acela pe care v-aţi mâniat, ca nu cumva, venind noaptea, să vă facă a cugeta la izbândire?»”.

[7] La acestea, Hrisostom zice: „Ne-am obişnuit a face socoteală pentru bani dimineaţa. Pentru fapte, după cină, iar seara, fiind culcaţi pe aşternuturi, de nimeni supăraţi şi de nimic tulburaţi, pentru toate cele făcute şi grăite în timpul zilei, să ne judecăm pe noi înşine şi, de vom vedea că am păcătuit ceva şi ne muncim conştiinţa, să ne pedepsim ganduL să ne umilim cugetarea aşa de tare încât, sculându-ne din somn, să nu mai cuteze a ne aduce la acea prăpastie a păcatului, aducându-ne noi aminte de cercetarea cea de seară: iar că această vreme este cea mai prielnică pentru o asemenea cercetare, ascultă pe Proorocul zicând: de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umilişi: şi este primejdios pentru cei ce aud şi nu fac”.

[8] Înţeleptul Nichita zice că: „David însemnează şi pe cei ce fugeau cu dânsul, că ei, lipsiţi fiind de hrană, ziceau: Cine va da nouă cele bune? Aşa numindu-le pe mâncări. Apoi, fiindcă prin Ţiba Dumnezeu le-a dat hrană cu îndestulare, zice David: însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne, adică «arătată ni s-a făcut pronia şi purtarea de grijă a Ta cea pentru noi», că aceasta o numeşte lumină, iar cei ce sunt cu mine, cu îndestulare avându-şi cele pentru viaţă: grâu, vin şi untdelemn, unele de la Ţiba, iar altele Barzilai dându-le, s-au veselit cu inima”. Şi acestea s-au zis istoriceşte.

[9] Unii au înţeles prin veselia inimii darurile dumnezeieşti, căci acestea sunt hrana sufletului, adică grâul şi vinul – Trupul şi Sângele Domnului, iar untdelemnul – Sfanţul Mir şi untdelemnul cu care ne ungem la Botez. Căci şi Marele Vasile zice: „Fie dar şi sufletul nostru plin de bunătăţile cele duhovniceşti, îngreuiat cu grâu şi cu vin şi cu untdelemn; cu acela (adică grâul) întărindu-se ca şi cuvântul conştiinţei practice, iar cu vinul veselindu-se ca de dorirea dumnezeiască cea înnoitoare a deprinderii dragostei, de darul dumnezeiesc, iar cu untdelemnul, adică cu deprinderea faptelor bune, cu chipul şi cuvântul nepătimirii, asemenea unui lucru lucios, neted, strălucitor, luminător şi liber de orice pornire pământească”.

[10] Hrisostom a tâlcuit aşa pe împreună, adică, „adunat către sine, zice, întreg, nu rupt de nenumărate griji, nici îngrijindu-mă de altul, ci socotindu-le pe ale mele”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „După ce Hristos S-a făcut om şi 1-a pierdut de pe pământ pe cel făcător de război şi pe noi ne-a împăcat cu Tatăl, mutarea [la cele veşnice] a sfinţilor se face în pace”. Aceasta arătând-o prooroceşte David, zicea: în pace… voi adormi, în chip singular arătând nădejdea adormirii celei paşnice în Hristos, Care, prin Duhul, S-a sălăşluit întru sfinţi, zicând: că Tu îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.

~ de Petre pe Iulie 27, 2008.

Un răspuns to “Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 4”

  1. […] pentru aceasta vă sfătuiesc să faceţi şi voi o cercetare de acest fel ca să vă folosiţi”[7]. Şi dacă se cuvine să judecăm şi să osândim gândurile cele rele, şi să ne pocăim pentru […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: