Sf. Vasile cel Mare – Omilie la Psalmul I – partea a treia

Sfântul Vasile cel Mare

„Tâlcuire duhovnicească la Psalmi”

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2000


Psalmistul, ducându-ne, cu înţelepciune şi dibăcie, la virtute, a fă­cut din îndepărtarea de fapte rele început al faptelor bune. Dacă ţi-ar fi pus îndată înainte săvârşirea faptelor desăvârşite, ai fi pregetat să le faci; dar aşa te obişnuieşte mai întâi cu faptele mai uşoare, ca să îndrăzneşti mai pe urmă spre cele mai grele. Aş spune că practicarea bunei credinţe se aseamănă cu o scară , cu scara aceea pe care a văzut-o odinioară fericitul lacov; unul din capete era jos, pe pământ, iar celălalt capăt se urca mai presus de cer[1]. Deci, cei care se îndreaptă spre viaţa cea virtuoasă trebuie să meargă pe urmele virtuţii începând cu primele trepte şi de la ele să păşească pe treptele următoare, până ce se urcă, printr-un urcuş săvârşit încetul cu încetul, la înălţimea pe care o poate atinge firea omenească. După cum prima treaptă a unei scări este înde­părtarea de pământ, tot aşa şi cu vieţuirea cea după Dumnezeu ; început al urcuşului este îndepărtarea de rău. Pe scurt, abţinerea de la o faptă oarecare este mai uşor de îndeplinit; de pildă poruncile : «Să nu ucizi»[2], «Să nu fii desfrânat»[3], «Să nu furi»[4] ; fiecare din aceste porunci are nevoie de abţinere şi de nemişcare ; dar poruncile : «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi»[5], «Vinde-ţi averile tale şi dă-le săra­cilor»[6], «Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două»[7], au nevoie pentru săvârşirea lor de strădanii de atleţi, au tre­buinţă de suflet tânăr. Minunează-te, dar, de înţelepciunea celui care ne duce la desăvârşire prin porunci mai uşoare şi mai lesne de îndeplinit!


Psalmistul ne propune, deci, trei fapte care merită să fie păzite : să nu umblăm în sfatul necredincioşilor, să nu stăm pe calea păcătoşilor şi să nu şedem pe scaunele ciumaţilor[8]. Urmând firii lucrurilor, psal­mistul a pus această rânduială şi spuselor lui. Mai întâi ne sfătuim, apoi reţinem cele ce ne-am sfătuit şi în sfârşit rămânem la cele sfătuite. Aşa­dar, înainte de toate vrednică de fericire este curăţenia gândirii noastre, pentru că sfatul pe care îl facem în inima noastră este rădăcină a fap­telor pe care le săvârşim cu trupul. Desfrânarea, care se aprinde mai întâi în sufletul celui iubitor de plăcere, lucrează stricăciunea prin trup. De aceea şi Domnul spune că cele care mişcă pe om spre faptă pornesc dinăuntrul omului[9].


Pentru că păcatul faţă de Dumnezeu se numeşte necredinţă, să nu se întâmple să ne îndoim cândva de Dumnezeu din pricina necredinţei. Umbli în sfatul necredincioşilor, dacă spui în inima ta : Este, oare, Dum­nezeu, Care conduce pe toate cele din lume ? Este, oare, Dumnezeu în cer, Care chiverniseşte pe cele ale fiecăruia ? Este, oare, judecată ? Este, oare, răsplătire fiecăruia după faptele lui ? Pentru ce, oare, drepţii sunt săraci, iar păcătoşii bogaţi ? Pentru ce, oare, drepţii sunt bolnavi, iar păcătoşii sănătoşi ? Pentru ce, oare, drepţii sunt lipsiţi de slavă, iar pă­cătoşii încărcaţi de slavă ? Nu cumva, oare, lumea se mişcă de la sine şi nişte întâmplări iraţionale rânduiesc într-un chip neregulat viaţa fie­căruia ? Dacă ai gândit aşa, «ai umblat în statul necredincioşilor». Feri­cit este, dar, acela care nu s-a îndoit de Dumnezeu, acela care n-a fost mic la suflet faţă de întâmplările din viaţă, ci aşteaptă cele ce au să fie ; fericit este acela oare n-a avut gând necredincios despre Cel Ce ne-a zidit.


Fericit este şi «acela care n-a stat pe calea păcătoşilor»[10]. Cale s-a. numit viaţa noastră, din pricina grabei spre sfârşit a fiecăruia din noi, cei care ne-am născut. După cum cei care dorm în corăbii sunt duşi în porturi în chip automat de vânt, deşi nu simt aceasta, ci drumul corăbiei îi grăbeşte spre sfârşitul călătoriei, tot aşa şi noi, scurgându-se timpul vieţii noastre printr-o mişcare continuă şi neîncetată, ne grăbim spre sfârşitul propriu al fiecăruia din noi pe drumul neştiut al vieţii noastre. De pildă : tu dormi şi timpul te târăşte cu el; te-ai trezit şi nici nu-ţi dai seama cită vreme a trecut; şi totuşi viaţa ni se scurge, deşi lucrul acesta ne scapă simţurilor noastre. Toţi oamenii alergăm pe un drum oarecare, zorindu-ne fiecare spre sfârşitul nostru. De aceea toţi suntem pe cale. Abia de-ţi dai seama că te găseşti pe cale. Eşti călător în viaţa aceasta. Toate trec, toate rămân în urma ta ! Ai văzut pe cale plantă sau iarbă sau apă sau ceva din cele ce sunt vrednice de privit; te-ai desfă­tat puţin, apoi ai trecut mai departe. Ai întâlnit iarăşi stânci, văgăuni, prăpăstii, pietre, copaci sau chiar fiare sălbatice, târâtoare, mărăcini şi altele din cele ce te supără ; te-ai supărat puţin, apoi le-ai părăsit. Aşa e viaţa ! Nici cele vesele nu rămân pururea, nici pe cele triste nu le avem mereu. Calea nu este a ta, dar nici cele pe care le ai nu sunt ale tale. Cu cei ce călătoresc se întâmplă aşa : n-a apucat bine cel dintâi să-şi mişte pasul şi îndată cel de după el i-a şi luat locul; iar după ace­la cel care-1 urmează.

V


Uită-te că şi cele din viaţă sunt la fel! Astăzi tu lucrezi pământul, iar mâine altul şi după acela altul. Vezi ogoarele acestea şi casele cele măreţe ? Câte nume n-au schimbat de când sunt fiecare din acestea ? Se spunea că sunt ale cutăruia ; au trecut la altul; iar acum se spune că sunt ale altuia. Nu este, dar, viaţa noastră o cale pe care a mers altădată altul şi pe care merg toţi unul după altul ?


«Fericit, dar, ce care n-a stat pe calea păcătoşilor !».


– Dar ce înseamnă : «n-a stat» ?


– Când noi oamenii suntem în vârsta cea dintâi, nu suntem nici vicioşi, nici virtuoşi – că vârsta aceea nu e capabilă nici de viciu, nici de virtute -; dar când ni se maturizează raţiunea, atunci se întâmplă cele ce s-au scris : «Dar când a venit porunca, păcatul a înviat, iar eu am murit»[11]. Din patimile trupului răsar gânduri rele, care se nasc în sufletele noastre. într-adevăr, după ce a venit porunca, cu alte cuvinte cunoaşterea celor bune, dacă porunca nu biruie gândul cel rău, ci îl îngăduie, atunci cugetul nostru este subjugat de patimi. Da, atunci a în­viat păcatul şi a murit mintea, fiind ucisă de păcat. «Fericit, dar, cel care nu zăboveşte pe calea păcătoşilor», ci cu un gând mai bun se porneşte spre vieţuirea cea binecredincioasă.


Sunt două căi, potrivnice una alteia ; una este largă şi încăpătoare cealaltă, strimtă şi îngustă. Două sunt şi călăuzele şi fiecare caută să atragă pe oameni spre ele. Calea cea netedă şi înclinată are o călăuză vicleană, un demon rău, care prin plăceri atrage spre pierzare pe cei care îl urmează; calea cea anevoioasă şi cu urcuş are călăuză un înger bun, care prin ostenelile virtuţii duce pe cei care îl urmează spre un sfârşit fericit. Câtă vreme fiecare din noi este copil urmăreşte ce este plăcut în viaţa de acum şi nu se îngrijeşte de viitor ; dar când ajunge bărbat, după maturizarea gândurilor, vede că viaţa îi este împărţită înspre vir­tute şi viciu şi că privirea sufletului este îndreptată spre fiecare din ele; atunci are putinţa să judece paralel însuşirile fiecăreia din ele. Şi vede că viaţa păcătoşilor este plină de desfătările veacului acestuia, pe când viaţa drepţilor arată pe tăcute numai bunătăţile veacului ce va să fie. Şl pe cât de bune sunt cele viitoare, pe care le făgăduieşte viaţa celor ce au să se mântuiască, pe atât de obositoare sunt cele pe care le oferă cele din lumea aceasta. Că cel care duce o viaţă plăcută şi desfrânată nu se gândeşte la ce va fi pe urmă, ci se gândeşte numai la desfătarea de aici. Orice suflet care vrea să aleagă virtutea este cuprins de ameţeală şi subjugat de gânduri, când se gândeşte la cele ce-1 aşteaptă ; dar când pri­veşte la cele din lumea aceasta, preferă plăcerea. într-o parte vede plă­cerea trupului, în cealaltă înrobirea trupului într-o parte beţie, în cea­laltă post; într-o parte râsete nestăpânite, în cealaltă lacrimi din belşug ; într-o parte dansuri, în cealaltă rugăciune într-o parte flaute, în cea­laltă suspine ; într-o parte desfrânare, în cealaltă feciorie. Şi pentru că binele poate fi înţeles cu adevărat de raţiune numai prin credinţă – că binele stă departe de noi şi ochiul nu 1-a văzut şi urechea nu 1-a auzit[12] – pe cînd dulceaţa păcatului este la îndemînă, iar desfătarea ţîşneşte prin fiecare simţ, de aceea fericit este cel care nu se îndreaptă spre pier­zanie din pricina momelilor plăcerii, ci, prin răbdare, culege nădejdea mîntuirii, iar la alegerea uneia din cele două căi n-a păşit pe calea care duce la păcat.

VI


«Şi pe scaunul ciumaţilor n-a şezut»[13]. Este, oare, vorba de scau­nele acestea pe care ne odihnim trupurile – că ce îndemn spre păcat dă lemnul, ca să mă depărtez ca de ceva vătămător de scaunul care a fost ocupat mai înainte de un păcătos – sau trebuie să socotim că prin scaun este vorba de rămânerea hotărâtă şi neclintită în judecata pe care o facem despre păcate ? Da, de acest lucru trebuie să ne ferim ! Pentru că rămânerea cu stăruinţă în păcate creează în sufletele noastre o stare sufletească pe care cu greu o înlăturăm. Când patima se înve­cheşte în suflet şi când cu timpul gândul cel păcătos se întăreşte, atunci este greu să-ţi vindeci patima sau chiar să n-o poţi vindeca deloc ; că, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, obiceiul se preface în natură. Ar fi de dorit să nu ne atingem de păcat; iar dacă păcatul ne ispiteşte încă o dată după experienţa făcută, să fugim de păcat ca de o rană pe care ne-ar face-o o fiară otrăvitoare, aşa cum a scris Solomon despre femeia cea rea : «Nu-ţi întoarce privirea spre ea, ci fugi, nu zăbovi!»[14]. Cunosc pe unii care din tinereţe au alunecat spre patimile trupului şi, din pricina obişnuinţei cu păcatul, au rămas în păcate până la adânci bătrâneţi. După cum porcii, care se tăvălesc în mocirlă, bătătoresc mereu pe ei noroiul, tot aşa şi aceştia se încarcă în fiecare zi de ruşine din pri­cina plăcerii.


E o fericire să n-ai în mintea ta păcatul ! Dar dacă prin viclenia vrăj­maşului ai primit în suflet gânduri de necredinţă, caută să nu rămâi în păcat; iar dacă ai păţit şi asta, caută să nu te statorniceşti în păcat. Deci, să nu şezi pe scaunul ciumaţilor !


Dacă ai înţeles ce vrea să spună cuvântul psalmistului prin «scaun», că adică vorbeşte de rămânerea noastră permanentă în păcat, cercetea­ză, deci, pe cine a numit psalmistul «ciumaţi» ! Cei care se pricep la boli spun că ciumatul, când se atinge de un om sau de un animal, prin molipsire, dă boala aceasta tuturor celor de care se apropie. Că natura acestei boli este de aşa fel că îmbolnăveşte pe toţi ; se ia de la unul la altul. Ciumaţii sunt lucrători ai fărădelegii; dau boala unul altuia ; se îmbolnăvesc unii de la alţii şi pier împreună. Nu vezi, oare, pe desfrînaţii care stau în piaţă, care rid de oamenii cuminţi, care-şi povestesc faptele lor ruşinoase şi isprăvile întunericului şi înşiră pasiunile lor ne­cinstite ca pe nişte fapte mari sau ca pe niscai fapte de vitejie ? Aceştia sunt ciumaţii, aceştia sunt oamenii care se străduiesc să ducă la toţi pă­catul lor propriu şi ambiţionează să facă pe mulţi asemenea lor, ca, în părtăşia păcatelor, să scape de ocară. Şi după cum nu-i cu putinţă ca focul, care se atinge de o materie inflamabilă, să nu treacă la toată mate­ria, dacă mai ales se întâmplă să bată şi un vânt care să ducă flacăra, tot aşa nu-i cu putinţă ca păcatul, dacă se atinge de unul, să nu treacă la toţi cei de care se apropie, mai ales când duhurile răutăţii aprind păca­tul. Da, duhul desfrânării nu suferă să mărginească necinstea numai la unul singur, ci cuprinde îndată pe toţi cei de aceeaşi vârsta; acolo che­furi, beţii şi istorisiri pâine de ruşine ; o femeie desfrânată bea împreună cu ei; unuia îi zâmbeşte, pe altul îl aţîţă şi pe toţi îi aprinde spre ace­laşi păcat. Este mică, oare, ciuma aceasta sau este mică răspândirea rău­lui ? Ce se întâmplă, însă, cu cel care invidiază pe omul lacom sau pe omul care, datorită altui păcat, este învestit cu putere politică strălucită sau pe omul care conduce popoarele sau pe conducătorul de oştiri, când invidia îi este amestecată cu cele mai ruşinoase patimi ? Nu primeşte, oare, în sufletul lui ciuma, impropriindu-şi păcatul celui invidiat ? In­vidioşii caută să aibă şi ei situaţiile strălucite din viaţă şi viaţa lor să fie la fel cu a oamenilor celebri; ostaşii, în cele mai multe cazuri, caută să se asemene cu conducătorii de oştiri, iar locuitorii oraşelor invidiază pe cei de la putere. Şi, pe scurt, când păcatul unuia este socotit de mul­ţime vrednic de imitat, atunci se poate spune, propriu şi potrivit, că în viaţa sufletelor a pătruns ciuma. într-adevăr, când cineva ajunge stră­lucit datorită răutăţii lui, atunci pe mulţi din cei care alunecă îi atrage uşor să săvârşească aceeaşi răutate. Astfel, pentru că stricăciunea se în­tinde de la unul la altul, putem spune că unii ca aceştia şi-au îmbolnăvit de ciumă sufletele lor.


Să nu şezi, dar, pe scaunul ciumaţilor, nici să iei parte la adunarea oamenilor stricaţi şi bolnavi de ciumă şi să nu rămâi printre cei care dau sfaturi rele.


Cuvântarea mea este încă la început, dar văd că mulţimea celor spuse a depăşit măsura. Deci nici voi nu veţi putea ţine minte cu uşurin­ţă mai multe decât v-am spus şi nici eu nu pot să vorbesc mai mult, pen­tru că mă părăseşte vocea din pricina slăbiciunii care mă însoţeşte. Iar dacă spusele mele n-au fost complete, totuşi ele au arătat că trebuie să fugim de păcat şi să ajungem desăvârşiţi prin săvârşirea faptelor bune. Şi pentru că aţi ascultat cu dragă inimă cele ce v-am spus, vă făgăduiesc, de mă va ajuta Dumnezeu, să completez cele ce lipsesc, dacă nu cumva slăbiciunea mea mă va reduce la tăcere completă.


Domnul să-mi dea mie plată pentru cele ce-am spus, iar vouă rod pentru cele ce aţi auzit, cu harul lui Hristos Însuşi, că a Lui este slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.


[1] Fac, 28, 12

[2] leş., 20, 13.

[3] leş., 20, 14.

[4] leş., 20, 15.

[5] Matei, 19, 19.

[6] Matei, 19, 21.

[7] Matei, 5, 41

[8] Ps., 1. 1

[9] Matei, 15, 18

[10] Ps., 1, 1.

[11] Rom., 7, 9-10.

[12] Cor., 2, 9..

[13] Ps., 1,1

[14] Prov., 9, 19.

Anunțuri

~ de Petre pe Aprilie 14, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: