Sf. Grigorie de Nyssa – Omilii la titlurile psalmilor (1)
Sf. Grigorie de Nissa
„La titlurile psalmilor”
Seria PSB, Scrieri, partea a II-a
EIBMBOR, București, 1998
Ţinta vieţii virtuoase este fericirea. Căci orice faptă bună, care se face cu râvnă, are totdeauna în vedere un scop anumit. Şi precum medicina are în vedere sănătatea trupului, iar scopul agriculturii este procurarea mijloacelor de trai, tot aşa şi dobândirea virtuţii are în vedere fericirea celui ce trăieşte potrivit ei. Acesta este propriu-zis începutul şi sfârşitul a tot ce gândim noi şi, la urma urmelor, s-ar putea zice că tot ce contemplăm şi înţelegem noi cu adevărat pe această linie sublimă a fericirii este Fiinţa dumnezeiască. Marele Pavel, când numeşte pe Dumnezeu pune atributul „fericit” înaintea tuturor celorlalte atribute ale Dumnezeirii, scriind aşa, într-un a din epistolele sale: „Fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte în lumină neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă, a Căruia este cinstea şi stăpânirea veşnică” (1 Timotei 6, 15-16). Toate aceste noţiuni sublime, după părerea mea, ar putea alcătui definiţia fericirii. Căci dacă ar întreba cineva ce este fericirea, credem că nu s-ar abate de la răspunsul corect cel care ar zice potrivit Sfântului Pavel, că fericirea este în chip suprem şi mai întâi de toate Fiinţa dumnezeiască cea mai presus de fire. Iar când e vorba de oameni, fericit este şi se numeşte acela care participă la fericirea cea cu adevărat reală, respectiv la acea cantitate de fericire câtă e dată în fire omului s-o aibă.
Deci definiţia fericirii omeneşti constă în asemănarea noastră cu Dumnezeu. De aceea, deşi binele suprem este binele de dincolo, singurul după care se cade să râvnim întrucât singur el e fericire din fire, totuşi oricine dintre muritorii care participă la acel bine, devine şi el fericit Privită, la rândul ei, printr-o ordine creatoare şi firească, Psaltirea ne poate arăta însăşi calea spre fericire. Ea ne vorbeşte în chip creator şi felurit într-o expunere în aparentă simplă, despre metoda prin care putem ajunge să dobândim fericirea. Despre acest subiect îți poţi face o idee chiar de la primul psalm ca şi cum, împărţind virtutea în trei părţi, am defini fericirea în funcţie de analogia cu fiecare virtute în parte. Aşa, în primul psalm, numeşte fericire „înstrăinarea de rău”, ea formând începutul pornirii spre mai bine. După aceea numeşte fericire „petrecerea cu gândul la cele sublime şi dumnezeieşti”, ca una care trezeşte deja dorul după mai bine. Apoi, în al treilea rând, numim fericire „asemănarea cu Dumnezeu”, de dragul căreia această treaptă se mai numeşte „fericirea cea premergătoare”. Pe aceasta o subînţelege Psaltirea prin pomul mereu verde cu care este asemănată viaţa, ajunsa la desăvârşire prin virtute.
Psaltirea 