Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 50, 4-6

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

4. Ca faradelegea mea eu o cunosc, si pacatul meu inaintea mea este pururea.

„Miluieste-ma, zice, Doamne, si spala-ma, si curateste-ma, pentru ca nu am uitat, nici am defaimat pacatul meu din pricina greutatii si grijilor celor multe ale imparatiei mele, caci pacatul meu n-a fost vrednic de uitare si de nebagare de seama, ci, desi de oameni l-am ascuns si n-au aflat relele ce am facut, eu insa cunosc cat de mare este pacatul meu si vad inaintea mea ziua si noaptea cu ochii constiintei mele care-mi loveste si-mi raneste sufletul”. Care aceasta [lucru] -adica a-si aduce aminte omul totdeauna de pacatul sau – este semn de adevarata si curata pocainta si pricinuitor de iertarea pacatelor. Drept aceea, aceasta o porunceste Dumnezeu si prin isaia: Eu sunt Cel ce sterg faradelegile tale, si pacatele tale, si nu le voi pomeni (Is. 43: 25)[1].

5. Tie Unuia am gresit,

„Tie, zice, numai lui Dumnezeu am gresit, pentru ca si numai Tie, Domnului si Stapanului a toate, sunt supus, caci eu, imparat fiind pe pamant, pe Tine numai Te am judecator al faptelor mele, iar al oamenilor celor supusi mie, eu sunt domn si stapanitor. Drept aceea, si dupa stapanirea mea fac cele ce voiesc, fara sa fiu oprit de altul.” Ori si intr-alt fel se intelege: „Ca eu, de vreme ce am calcat legile Tale, Doamne, pentru aceasta numai Tie, Datatorului de lege, am gresit”[2].

si rau inaintea Ta am facut,

„Inaintea Ta, zice, Doamne, am facut pacatul, pentru ca Tu vezi toate, si nu numai cand se fac, ci si mai-nainte de a se face.” Insa acest cuvant l-a zis David pe sine rusinandu-se, ca de Dumnezeu nu s-a rusinat atunci cand facea pacatul si il vedea. Vezi insa, o cititorule, ca David, macar ca a facut doua pacate, insa pretutindeni se vede zicand nu ca a facut pacate, si nelegiuiri, si rele la plural, ci cu nume [la] singular: pacat, nelegiuire si rau; iar pricina este aceea ca uciderea ce a facut lui Urie atarna de preacurvia Virsaviei [Batsebei], femeia lui, ca preacurvia acesteia a pricinuit uciderea barbatului ei si, dupa chipul acesta, ambele acestea se arata ca unul, caci unul s-a facut pricina celuilalt.

ca sa Te indreptezi intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand Te vei judeca Tu.

„Am facut, Doamne, zice, raul inaintea Ta, impotriva capului meu, ca atunci cand Tu ma vei judeca, si vei arata faptele de bine cate mi-ai facut – ca Tu adica m-ai facut imparat, si atat de mult m-ai slavit, iar eu, ca un nemultumitor, am calcat legile Tale, si atata Te-am amarat, incat zic ca atunci cand Te vei judeca cu mine pentru acestea, Tu adica sa Te indreptezi, iar eu, ticalosul, sa ma osandesc, pentru ca m-am aratat nemultumitor catre facatorul meu de bine. Ca acestea au fost scopul si socoteala vicleanului Diavol, care m-a silit oarecum si m-a biruit cu caderea in pacat. Care scop? Ca adica eu insumi sa ma fac pricinuitor osandirii mele.”[3] Si cum ca acesta este intelesul zicerii acesteia, marturiseste si dumnezeiasca Scriptura, ca se vede intr-insa ca S-a indreptat Dumnezeu catre David, oarecum judecandu-Se cu dansul prin Proorocul Natan, si l-a mustrat, pentru ca Dumnezeu, cioban si pastor de oi luand pe David, l-a facut imparat, si l-a izbavit de nenumarate primejdii, iar David, prin fapta aceasta a pacatului, a rasplatit Facatorului sau de bine: Eu sunt Cel ce te-am uns imparat peste Israil, si Eu sunt Cel ce te-am izbandit din mana lui Saul. (…) Pentru ce dispretuiesti cuvantul Domnului, ca sa faci rau in ochii Lui? (II imparati 12: 7, 9). Dupa urmare dar adauga Dumnezeu osandire asupra lui, zicand: Iata, Eu ridic rau asupra casei tale…(II imparati 12: 11). Si iarasi: Nu se va departa sabia din casa ta pana in veac (II imparati 12: 10) si celelalte.

6. Ca iata, intru faradelegi m-am zamislit, si intru pacate m-a nascut maica mea.

Vrand David a trage pe Dumnezeu spre indurare si mila, se suie cu cugetarea la nasterea oamenilor cea afara de fire, ca de n-ar fi pacatuit Adam, nu s-ar fi amestecat trupeste cu Eva, drept care, pacatul a nascut amestecarea cea trupeasca, iar amestecarea aceea a nascut pe stranepotii lui Adam si ai Evei, iar stranepotii acelora au nascut pe cei din urma, si aceia pe altii, pana la David. [4]Ca desi nunta s-a facut pentru nasterea de fii, dar insa [cu toate acestea], dupa fire, din pacat are inceputul pentru patimasa indulcire. Drept aceea, bine zice ca din pacat s-a zamislit si s-a nascut.

[1] Isihie zice: „Fericit e cineva atunci cand stie pacatul [il constientizeaza], si totdeauna isi are in vederea sa gresealele; ca cel ce le stie, le si pomeneste, si cu ochii sufletului priveste ranile gresealelor sale; se rusineaza de aducerea-aminte si sufletul i se strapunge, si de rusine fiind silit, vine in cainta; iar cel ce patimeste de uitare, se aduce iarasi la alte pacate, de ca si cum n-ar fi facut nici un rau (La Nichita)”.

[2] Altul insa zice ca Tie unuia am gresit se intelege in loc de „numai Tie s-a facut cunoscut pacatul meu”. De ochii tuturor fiind ascuns, de ai lui Dumnezeu nu s-a ascuns, ci s-a mustrat prin Proorocul, caci de vreme ce nu era cunoscut de multi ceea s-a facut de el, o arata Natan, zicandu-i ca: Tu ai facut intr-ascuns, iar eu voi face graiul acesta [cunoscut] inaintea, a tot Israilul, si inaintea insusi soarelui (II imparati 12: 12). Zice insa Sfantul Chiril: Necinstitor este cel ce zice imparatului: faci calcare de lege, zice oareunde dumnezeiasca Scriptura (Iov 34: 18). Deci, fiindca nu era nimeni care sa ma poata mustra pentru ca am gresit, Tu insa singur vazandu-ma, Tie Unuia am gresit”; si bine a adaugat si rau inaintea Ta am facut, ca aceasta Natan o a zis lui David: Pentru ce ai dispretuit cuvantul Domnului, ca sa faci rau in ochii Lui? (II imparati 12: 9)”- Iar Hrisostom zice [parafrazand]: „”imparat eram, numai de Tine ma temeam, imparat eram, [dar] de cel nedreptatit nu ma temeam; ostas al meu era, a ma pedepsi nu putea; dar de Tine ma ingrijesc, ca nu cumva sa-mi iei dare de seama; multe si mari faceri de bine de la Tine luand, cu cele dimpotriva am rasplatit darurile, indraznind a face cele lepadate de lege”. Ca nu zice aceasta: „pe Urie nu l-am nedreptatit”, ca l-a nedreptatit si pe acela si pe femeia lui, ci calcarea de lege cea mare este ca o a cutezat catre insusi Dumnezeu, Ce ce l-a ales, si imparat l-a facut”. Aceleasi le zice si Teodorit, ca Hrisostom. Iar Isihie zice-„Tie Unuia am gresit, zice, fiindca singur lui Dumnezeu a nu pacatui noi ii place, Facatorului a toate, Cel ce isi cruta faptura. Poate insa ca zice si „rautatea inaintea Ta a facut”, caci toti, ca unui imparat, ii iertau pacatul, cu tacerea acoperindu-i pacatul Dumnezeu insa pe Natan l-a trimis, si rea fiindu-i fapta lui, l-a mustrat (La Nichita)”-

[3] Hrisostom si Teodorit si Origen zic: „Zicerea aceasta – ca – nu este aratatoare de pricina [cauzala], ci de isprava [de scop], ca nu pentru aceasta a pacatuit David, ca sa se indrepteze Dumnezeu, ci dimpotriva, pentru ca nu a fost cunoscator de facerile de bine ale lui Dumnezeu, avea dreptatea a-l invinovati pe el: „Ca cercetandu-se, zice, cele din partea Ta, si cele din partea mea, biruirea se face de la Tine””. Zice insa si Marele Vasile: ” Nu trebuie cu adevarat a socoti ca urmeaza a se cheltui vreme spre a sti fiecare dupa faptele sale, si pe Judecatorul, si pe cele ce urmeaza la dumnezeiasca Judecata. Caci cu o Putere negraita, intru o clipa a mintii, cei ce-si nalucesc [imagineaza] si toate le inchipuie intru sine ca intru oglinda in mintea cea stapanitoare privesc inchipuirile [tiparirile, imaginile, copiile] celor facute”.

[4] Altii insa zic, precum se vede la Meletie Pigas [patriarh al Constantinopolul, cunoscut istoric bisericesc din secolul XVI], ca oamenii s-ar fi nascut fara de patima [adica fara placerea patimasa, strict trupeasca, si suferintele pe care le implica apropierea barbatului de femeie si urmarile acesteia]. Dar scrie si Marele Atanasie la intrebarea 50 catre Antioh asa: „Oarecari insa zic ca: „Dumnezeu, dupa ce a facut parte barbateasca si parte femeiasca, aratat este ca prin nasterea cea semanata a voit Dumnezeu a se alcatui neamul oamenilor, insa nu voia prin neascultare, ci cu cinste sa se faca aceasta”.

Iar dumnezeiescul Maxim zice asa: „…Fiindca scopul cel mai dintai si cu dinadinsul al lui Dumnezeu era a nu ne cunoaste noi prin amestecare trupeasca si stricaciune, iar aceasta o a introdus calcarea de porunca, si toti cei intru Adam intru faradelege se zamislesc, cazand in stramoseasca osandire; ori fiindca Eva cea dintai a zamislit pacatul de ca si cum ar fi starnit indulcirea, pentru aceasta si noi, intru a maicii osandire cazand, ne zicem ca ne-am zamislit intru pacate”. Iar Hrisostom zice ca: „De nu ar fi pacatuit aceia si nu ar fi primit pedeapsa mortii, si nefiind [nedevenind] muritori, ar fi fost mai buni decat stricaciunea, si impreuna cu nestricaciunea negresit ar fi fost si nepatimirea; si de s-ar fi urmat nepatimirea, incapere [loc] nu ar fi avut pacatul. Iar prin toate acestea invatam ca lucrarea pacatului nu este fireasca (ca de ar fi fost asa, am fi fost slobozi de pedeapsa), ci ca se pleaca firea spre a gresi, de patimi ingreuindu-se. Biruieste insa socotinta , intrebuintand osteneli ajutatoare”. Foarte frumoase sunt si acelea ce dumnezeiescul Chiril al Alexandriei zice la aceasta: „Obicei este sfintilor insa si prin alte glasuri a atrage spre milostivire pe Dumnezeu, dar si prin graba de a prihani neputinta lorusi. Deci se pot auzi oameni care striga: Adu-Ti aminte ca tarana suntem (Ps. 102: 14), si adu-Ti aminte care este ipostasul meu (Ps. 88: 46).

Mai puternic insa mult patimitorul Iov a strigat catre Dumnezeu: Au nu ca pe un lapte m-ai scos, si ca pe un cas m-ai inchegat? (Iov 10: 10). Una ca aceasta insa si David arata acum, ca si insusi inceputul nasterii noastre nu fara de spurcaciunea iubirii de trup zice ca se face; [dar] ca cinstita cu adevarat este nunta (Evr. 13: 4), si departe de prihanire intrebuintarea ei inaintea lui Dumnezeu. insa de ar lua cineva aminte bine prihanirea insotirii, afara ca pofta trupului [lit. carnii] indeamna spre aceasta, macar desi nu opreste legea, pacat este ceea ce se face. Insa impreunarea e pedepsita daca nu are in vedere legea care rasplateste si dorinta facerii de copii ca adevarata pricina a lucrului. Deci, dupa ceea ce este numai pentru pofte si pentru miscare trupeasca [lit. carnala], in faradelegi este zamislirea noastra, si in pacate ne nasc maicile; iar daca nasterea pruncilor are ca radacina iubirea de trup [carne], bolesc oareunde cu adevarat de aceasta si cele ce se nasc dintr-insele. (…)

Acest pacat vine deosebit de vointa parintilor, venind de la primii oamenii, fiind curatit prin Botez. Problema poate fi pusa si altfel: in ce masura ne putem (sau nu) identifica – fie ca nou-nascuti, fie ca parinti – cu primii oameni, cu alegerea lor? Aspectul juridic (vinovatia ce atrage pedeapsa) nu ne spune prea multe. Relatia dintre Dumnezeu si primii oameni se dorea una de iubire, dar fiindca omul a refuzat, s-a alaturat gandirii dobitoacelor, pentru revenirea lui in sine fiind necesar un fel de „dresaj” intemeiat pe legea veche, pentru ca omul sa se miste cat de cat rational. Dupa Apostolul Pavel (Rom. 8), asa-numitul pacat stramosesc pare a fi legat de legea (sau deprinderea) pacatului si a mortii, introdusa de om prin neascultare, adica, dupa Sfantul Maxim, prin abaterea constienta de catre om a puterilor firii (fizice si intelectuale) de la viata cu Dumnezeu la viata de sine si pentru sine. Legea pacatului e modul gresit de raportare al omului fata de Dumnezeu si lume, respectiv neascultarea de El, mod prin care omul isi creeaza – din indemnul Satanei si prin propriile inchipuiri – o lege proprie de existenta, legea pacatului. Pacatul e in primul rand departarea de Dumnezeu, poruncile Lui, dreptatea Lui etc, celelalte intelesuri ale lui fiind strict legate de acest sens de baza. Legea pacatului inchipuita de el duce la toate nenorocirile ce se pot inchipui, sfarsind in moarte. Fara Dumnezeu, care sa semene viata dumnezeiasca in suflet, omul seamana numai moarte.

Ce sunt exact aceste doua legi pomenite mai sus, o poate afla numai cel ce a prins gandul Apostolului, care la randul lui a prins gandul lui Hristos. Prin urmare, asa judecand, impreunarea cea din pacat de care se zice mai sus e binecuvantata in masura in care nu se resimte de legile mai sus-zise; dar aceasta nu se va putea face desavarsit niciodata. Ce stim din notele Parintilor de mai sus e ca slabiciunea, inclinatia spre pacat nu ii este fireasca omului, nu e stapanit in mod necesar de ea, altminteri el n-ar mai fi fost liber, ci controlat ca o marioneta de ceva sau cineva din afara lui (Diavolul); totusi, ea constituie o lege de care, pana la invierea cea de obste, cu greu se pot lepada desavarsit oamenii.

~ de Petre pe Martie 28, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: