[Duminica dupa Nasterea Domnului] Pomenirea Proorocului si Imparatului David

„Problemele vietii”
Editura Egumenita

Sf. Ioan Gura de Aur

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Bunătatea şi blândeţea Proorocului David

davidprophet_1Dacă vrem să vorbim despre bunătate, vorbim practic despre proorocul David, despre care Însuşi Dumnezeu a spus că este bun, fapt pentru care a devenit un om faimos, dar şi sfânt. El nu numai că nu se purta urât cu vrăşmaşii săi, dar atunci când aceştia se aflau în primejdie îi salva de la moarte.

Cu toţii ştim că Saul, primul rege al lui Israel (1040-1005 î.Hr.), l-a invidiat pe David pentru slava pe care acesta cu dreptate a dobândit-o atunci când l-a omorât pe Goliat, ceea ce a adus victoria poporului său în lupta cu filistenii (vezi 1 Regi 17, 1-18, 9). Invidia regelui faţă de David a sporit în timp atât de mult, încât a devenit ură de moarte. Astfel, într-o zi, în vreme ce David cânta la harpă ca să-l facă pe Saul să se simtă bine, acesta din urmă a încercat să-l omoare pe David. A aruncat asupra lui lancea pe care o avea în mână. Dar David s-a aplecat şi a reuşit să se salveze. De atunci, regele hain a încercat în multe rânduri, într-un fel sau în altul, să-l ucidă pe alesul lui Dumnezeu.

Mai întâi, după ce i-a dat de soţie pe fiica sa, Micol, l-a trimis să lupte cu filistenii, ca să fie ucis. Dar în fiecare din bătăliile pe care le purta ieşea biruitor şi se întorcea înapoi încununat de glorie. După aceea, a spus fiului său, Ionatan, şi oamenilor de lângă el să-l omoare pe David, dar Ionatan, care era bun prieten cu David, după ce l-a avertizat pe acesta şi i-a spus să se ascundă, a izbutit să-l facă pe Saul să-şi schimbe gândul ucigaş.

După aceea, regele a mai încercat să arunce cu suliţa în David, dar el s-a ferit iarăşi, iar suliţa s-a înfipt în perete. Apoi, a trimis oameni acasă la David ca să-l omoare. Dar Micol, care şi-a dat seama ce se întâmpla, l-a coborât pe David pe fereastră cu o funie, iar el a fugit departe şi a scăpat. A găsit după aceea adăpost în peştera Adulam. În scurt timp, s-au adunat alături de el cam patru sute de bărbaţi. Saul a început să-l caute împreună cu oştirea sa. Nu se gândea la nimic altceva, decât la cum să-l omoare pe David. Atât de turbat era împotriva acelui om nevinovat.

Dar cel prigonit a arătat îndelungă-răbdare faţă de prigonitorul său. Atunci când Saul se înmuia, David se apropia de el cu smerenie şi îl slujea plin de respect, cântându-i la harpă! Îşi dorea să vindece răutatea cu nerăutate, viclenia cu bunătate, necinstea cu cinste. Iar dacă vedea că focul patimii lui Saul nu se stingea, atunci fugea. Nici prin gând nu i-a trecut să-i facă rău prigonitorului său.

Prefera să rătăcească prin pustie decât să-l pedepsească pe nerecunoscătorul rege, aşa după cum ar fi meritat. Sufletul său curat nu căuta răzbunarea, ci îmblânzirea lui Saul. Iar când a văzut că altfel nu se putea, a fugit din calea duşmanului său, nădăjduind că în felul acesta i se va vindeca rana mâniei şi i se va mai înmuia inima. „Este mai bine să pătimesc eu”, a gândit el, „decât să fie el pedepsit de Dumnezeu pentru moartea mea nedreaptă”.

Ce suflet mare şi curat! Şi ce n-a făcut ca să-l izbăvească pe Saul de răutatea sa… Dar Saul a vrut să rămână robul patimii sale. Astfel, nu a încetat să-l prigonească pe binefăcătorul şi pe izbăvitorul poporului său, ca să-l omoare.

Cum rătăceau aşa David şi oamenii săi, au ajuns la un moment dat în pustiul Enghedi. În locul numit Sadaim, era o peşteră mare. Acolo au aflat adăpost. Poate că vă amintiţi ce s-a întâmplat după aceea, pentru că v-am povestit atunci când am vorbit despre ură şi duşmănie. S-a întâmplat ca în aceeaşi peşteră să intre şi Saul, care trecea pe acolo împreună cu ostaşii săi.

Crezând că este singur şi fiind foarte obosit, a adormit în peşteră. Oamenii lui David nu-şi puteau crede ochilor. Cruntul prigonitor căzuse dintr-odată în mâna lor. „Iată”, i-au spus ei lui David, „astăzi Domnul l-a dat pe Saul în mâinile noastre! Fă-i ce crezi de cuviinţă”.

David s-a ridicat, s-a apropiat încet de Saul şi a tăiat o bucată din poala hainei sale. Dar după aceea, l-a mustrat conştiinţa pentru fapta sa. Să mă ferească Dumnezeu să fac aceasta domnului meu, unsul Domnului, şi să-mi ridic mâna mea asupra lui, căci este unsul Domnului! (1 Regi 24, 7), a spus atunci David oamenilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Ai milă, Doamne, de mine şi nu mă lăsa niciodată să săvârşesc un asemenea păcat, chiar dacă aş vrea una ca asta”.

Spune-mi, care dintre noi ar fi fost în stare să facă să izvorască din inima sa o asemenea rugăciune? Cine ar avea atâta nerăutate în sufletul său, ca David, care nu numai că nu a ridicat mâna asupra vrăşmaşului său, dar nici măcar un cuvânt rău şi nici un blestem nu  i-a adresat celui care nu înceta să-l prigonească. Care vânător ar lăsa neatinsă cea mai de preţ pradă a sa, mai ales atunci când toţi însoţitorii săi îl îndeamnă să o omoare?

Gândeşte-te câtă înţelepciune şi câtă limpezime în gândire avea David.

Minunează-te de mărinimia şi de curăţia sufletului său. Dar nu uita nici de lupta din inima sa, de biruinţa lui asupra diavolului şi de cununa cerească pe care a primit-o. Peştera aceea a fost ca un stadion, unde David a câştigat cununa biruinţei în chip minunat. David s-a luptat cu mânia sa sau, mai bine zis, cu dorinţa de răzbunare, care ar fi părut normală după toate câte se întâmplaseră. Şi David a biruit.

Îţi vei da seama ce suflet mare avea David atunci când te vei gândi cum a biruit nu numai pornirile inimii sale, dar şi vorbele însoţitorilor săi, care îl îndemnau să îl ucidă pe Saul, pentru că în vreme ce David voia să se poarte cu bunătate şi să nu ia viaţa prigonitorului său, nu la fel gândeau şi tovarăşii săi, care nu doreau să piardă ocazia să-l vadă mort pe Saul.

De aceea, era firesc ca aceştia să se supere pe conducătorul lor şi să-i spună: „Noi ne-am lăsat casele pentru tine şi acum rătăcim în pustie; ne-am lăsat avutul şi acum abia dacă avem cu ce trăi; am plecat din liniştea căminului, ca să trăim cu sabia deasupra capului nostru.

Iar tu vrei acum să-l laşi pe omul care este răspunzător pentru toate necazurile noastre, să plece liniştit, ca să nu ne aflăm liniştea nicicând. Îţi trădezi prietenii ca să-ţi salvezi duşmanul. Este aceasta dreptate? Dacă nu te interesează ce se va alege de viaţa ta, măcar fie-ţi milă de vieţile noastre. Dacă nu ţii socoteală pentru câte ţi-a făcut Saul până acum, măcar ucide-l pentru câte o să-ţi facă de aici înainte.

Căci dacă Saul rămâne în viaţă, chinurile pe care le vei îndura vor fi mai cumplite decât cele prin care ai trecut până acum. Însă dacă el piere, cu toţii vom putea să ne întoarcem fără teamă pe la casele noastre, iar tu vei fi încoronat rege al lui Israel”.

Însă dreptul David nu a dat ascultare unor asemenea cuvinte. Nici vorbele cu dreptate ale tovarăşilor săi, nici gândul de a deveni rege nu l-au făcut să-şi schimbe hotărârea. Nu îl robea visul de a purta pe cap coroană regească, primită de la oameni, ci tânjea după cununa nerăutăţii, pe care avea să i-o dăruiască Dumnezeu.

De aceea, nu numai că nu şi-a schimbat gândul, dar şi pe oamenii săi i-a convins să aibă milă de vrăşmaşul lor. În felul acesta, a arătat că este mai puternic şi mai minunat ca înainte. Pentru că este mare lucru să-ţi biruieşti patimile şi cu atât mai mare să îi faci şi pe alţii să aibă asemenea biruinţe duhovniceşti, prin urmarea exemplului tău. Însă această biruinţă nu poate fi dobândită decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Harul sfânt a întărit voirea cea bună a lui David, făcând cuvintele sale să fie ascultate de ceilalţi. Astfel, însoţitorii săi s-au supus lui, iar Saul a rămas în viaţă.

David a fost biruitor în două rânduri. Prima dată atunci când a luat viaţa lui Goliat, iar a doua oară când i-a dăruit viaţa lui Saul. Cea de-a doua biruinţă a fost fără îndoială mult mai strălucitoare şi mai slăvită decât prima. Prima dată a fost nevoie de piatră şi de praştie, pe când acum a fost nevoie de supunerea cugetului. Bătălia a fost câştigată fără arme. David a primit cununa biruinţei fără să fi vărsat nici o picătură de sânge.

Nu peste multă vreme, Saul s-a trezit şi a ieşit din peşteră fără să îşi fi dat seama de nimic din ce se petrecuse cât timp el dormea. După aceea, a ieşit din peşteră şi David. David a ieşit aşadar cu inima curată, ţinând în mână nu capul lui Saul, ci capul mâniei sale. A ieşit după ce l-a rănit pe adevăratul său vrăjmaş, adică pe diavol. Domnul meu, rege!, a strigat David către Saul, care se îndepărta. Saul s-a întors să vadă cine îl striga. Atunci, căzând în genunchi, cu faţa la pământ, David s-a închinat lui Saul (1 Regi 24, 9). Nu este acesta un lucru minunat? După ce îşi salvează duşmanul, se închină cu smerenie dinaintea lui, îl numeşte rege şi domnul său, arătându-i supunere şi credinţă – cu alte cuvinte face tot ce poate pentru a-i înmuia inima şi a topi mânia, capriciile şi invidia.

Atunci, David i-a zis lui Saul: De ce asculţi de vorbele oamenilor care zic: Iată David unelteşte rele împotriva ta? Iată, astăzi văd ochii tăi că Domnul te-a dat acum în mâinile mele, aici în peşteră, şi mie mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis: Nu voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că este unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei. Să judece dar Domnul între mine şi între tine… (1 Regi 24, 10-13).

Atât de lipsit era David de slavă deşartă şi de mândrie, încât îi păsa doar de un lucru, şi anume, de judecata lui Dumnezeu: Să judece dar Domnul între mine şi între tine…, a spus el. A spus aşa nu pentru că ar fi vrut ca Dumnezeu să-l pedepsească pe Saul, ci pentru că dorea să-l înfricoşeze pe acesta cu gândul Judecăţii viitoare. Şi bineînţeles că nu ar fi îndrăznit să ceară judecata lui Dumnezeu dacă nu se ştia cu totul nevinovat.

Să mai zăbovim puţin asupra mărinimiei acestui om. În ceasul acela, ar fi putut să-i înşire lui Saul multele sale binefaceri asupra lui şi a poporului lui Israel. Aşadar, ar fi putut spune: „Atunci când filistenii ameninţau să se năpustească asupra ta ca o vijelie, atunci când tu, ca rege, tremurai de frică împreună cu tot poporul tău, eu am fost gata să vă izbăvesc pe toţi din nenorocire. Şi v-am izbăvit omorându-l pe înfricoşătorul Goliat. Datorită mie, israeliţii sunt astăzi vii şi liberi. Datorită mie eşti astăzi rege. Iar după acea zi, a urmat un lung şir de alte biruinţe şi de binefaceri din partea mea”. Aşa ar fi putut să-i vorbească David lui Saul. Ar mai fi putut să-i spună că în ciuda multelor încercări ale lui Saul de a-l ucide, el nu-i poartă duşmănie. Dar David nu a pomenit nimic din toate acestea. I-a spus lui Saul doar cele ce se petrecuseră în peşteră. Şi a adăugat: Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei. Ce inimă nu s-ar înmuia la astfel de cuvinte? Preablândul şi bunul David nu a vrut să-l supere pe duşmanul său amintindu-i binefacerile săvârşite de el. Voia numai să-l convingă de faptul că îl iubea şi îl cinstea.

Iar tu, dacă ai un duşman, nu căuta repede să te răzbuni pe el şi să-l faci de râs, ci încearcă să îl vindeci, să îl linişteşti şi să îl faci să-şi vină în fire. Nu înceta să împlineşti şi să spui tot ce poţi ca, prin blândeţea ta, să vindeci neînduplecarea inimii sale. Ia ca exemplu viaţa lui David, care cu cât vedea că Saul se sălbăticea împotriva lui, cu atât îl iubea mai mult; cu cât vedea că se chinuia din pricina invidiei, cu atât îi părea mai rău de el; cu cât vedea că se întărea în rău, încercând prin toate mijloacele să-l omoare, cu atât plângea mai mult pentru starea în care ajunsese şi se ruga ca el să-şi vină în fire. Până când, în cele din urmă, l-a făcut pe vrăşmaşul său să-şi mărturisească păcatul şi să se căiască cu lacrimi în ochi.

Atunci când Saul, după tot răul pe care i-l făcuse lui David, l-a auzit pe acesta strigând cu bunătate, respect şi smerenie: Domnul meu, rege!, a izbucnit în hohote de plâns şi a mărturisit: Tu eşti mai drept decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău; tu astăzi ai dovedit aceasta, purtându-te cu mine milostiv; când Domnul m-a dat în mâinile tale, tu nu   m-ai omorât (1 Regi 24, 18-19).

Cine este mai fericit ca David, care a reuşit în câteva clipe să îmblânzească o fiară şi să înmoaie inima unui om însetat de sânge? Mai vrednic de mirare decât Moise, care a scos apă dintr-o stâncă, este David, care a făcut ca din ochii unui asemenea om să curgă lacrimi de pocăinţă. Moise a biruit firea, în vreme ce David a biruit voirea. Moise a lovit în stâncă cu toiagul său, iar David a lovit prin cuvintele sale inima lui Saul, dar nu pentru a o întrista, ci pentru a o curăţa şi a o înmuia.

Îl laud pe David pentru blândeţea sa, dar mai mult îl laud pentru că a reuşit să schimbe inima lui Saul. Dacă Saul era un om cuminte şi reţinut, nu era nici greu, nici un lucru mare să fie îmblânzit. Dar a cuminţi un om care ajunsese la culmea răutăţii, adică a scoate din-      tr-odată tot veninul unui şarpe otrăvitor, aceasta este, îndrăznesc să spun, cea mai luminoasă izbândă a blândeţii sfinte şi a celei mai înalte filosofii.

Lacrimile lui Saul au fost semn al vindecării sale sufleteşti, izbutite numai prin bunătatea lui David. Această bunătate l-a făcut pe Saul să-şi mărturisească propria răutate şi să recunoască virtutea lui David. Iată ce a spus Saul: Cine oare, prinzând pe vrăjmaşul său, i-ar da drumul să meargă cu bine? Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea cea ai făcut tu astăzi cu mine! De acum ştiu că fără îndoială vei domni şi regatul lui Israel va fi tare în mâna ta. Aşadar, jură-mi pe Domnul că nu vei stârpi pe urmaşii mei şi nu vei şterge numele meu din casa tatălui meu” (1 Regi 24, 20-22).

De unde ai aflat, Saule, că David va domni în locul tău? Spune-mi! Tu eşti cel care are arme, ostaşi, bani şi putere peste atâtea cetăţi şi atâţia oameni. David este sărac, fără sprijin, fără acoperiş deasupra capului. Aşadar, de ce i-ai spus cuvinte ca acestea? „Pentru că am văzut cum au decurs lucrurile”, ar răspunde el. „Acest om sărac, fără putere, fără acoperiş şi fără bani nu m-ar fi putut birui pe mine, care sunt puternic şi înarmat până în dinţi, dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu el. Iar cine are pe Dumnezeu de partea sa este cel mai puternic dintre toţi”. Cum de zici, Saule, că David te-a biruit, că doar nu v-aţi luptat? „M-a biruit prin nerăutatea şi prin superioritatea sa. Tocmai de aceea îl binecuvântează şi îl apără Dumnezeu”.

Vezi cât de cuviincioase sunt acum gândurile lui Saul? Vezi cum a deşertat toată răutatea din el şi s-a făcut om bun şi drept-cugetător? Desigur, gura lui Saul a rostit aceste cuvinte, dar ele au fost sădite în inima lui de David, care l-a făcut pe rege alt om. Saul nu mai voia acum răul lui David. Nu îl mai interesa dacă tânărul iubitor de Dumnezeu avea să-i ia tronul. I-a cerut un singur lucru: Jură-mi pe Domnul că nu vei stârpi pe urmaşii mei şi nu vei şterge numele meu din casa tatălui meu. Iată cum regele se roagă de supusul său şi cum cel puternic se înclină dinaintea celui slab. Saul i-a cerut lui David să jure nu pentru că nu avea încredere în omenia lui, ci pentru că ştia că i se cuveneau multe rele pentru nedreptăţile pe care le făcuse alesului lui Dumnezeu. Astfel, şi-a lăsat duşmanul să fie protectorul copiilor săi, chemând ca o garanţie pentru aceasta numele lui Dumnezeu.

Cum a reacţionat David? Credeţi că s-a făcut că nu pricepe? Sau credeţi că a râs de cel care îl implora acum pentru viaţa urmaşilor săi? În nici un caz. David  i-a făgăduit deîndată lui Saul, cu toată sinceritatea, că cererea sa va fi împlinită. Şi cu adevărat, când a devenit rege, după moartea lui Saul, David i-a protejat pe urmaşii celui pe care l-a urmat la tron. Iar de Mefiboşet, nepotul lui Saul şi fiul lui Ionatan, care era şchiop de amândouă picioarele, s-a îngrijit în chip deosebit. Nu numai că i-a dat multă avere din cea rămasă de la bunicul său, dar l-a chemat să mănânce în fiecare zi la masa regelui.

Saul nu a murit de moarte bună. Şi în acest caz, după cum vom vedea, s-a vădit măreţia sufletului lui David. Într-o luptă dintre filisteni şi israeliţi, armata regelui a fost biruită, iar cei trei fii ai săi, Ionatan, Aminadab şi Melchişua, au fost ucişi. Saul, rănit grav de o săgeată, a rămas numai cu purtătorul său de arme. Ca să nu cadă în mâna duşmanului, i-a poruncit acestuia: „Trage-ţi sabia şi mă străpunge cu ea” (1 Regi 31, 4). Dar acela nu a îndrăznit să facă aşa ceva. Atunci, Saul s-a aruncat în propria sabie şi a murit.

Astfel s-au pierdut Saul şi fiii săi. Cetăţile israeliţilor au fost cuprinse de spaimă la auzul unei asemenea veşti. Cu toţii şi-au părăsit casele şi s-au pornit spre munţi. În urma lor, filistenii au venit şi s-au aşezat în cetăţile părăsite, iar a doua zi, au tăiat capul lui Saul, care era mort, i-au atârnat trupul pe zidurile cetăţii Bet-San, iar armele sale le-au închinat la templul Astartei.

David a suferit mult atât pentru moartea lui Saul, cât şi pentru cea a prietenului său credincios, Ionatan. Şi-a rupt hainele, a plâns cu lacrimi amare şi a scris o cântare de jale întru pomenirea lor, pe care a poruncit să o înveţe toţi iudeii. Iată ce spunea, printre altele, în această cântare: Saul şi Ionatan, cei iubiţi şi uniţi în viaţa lor, nici la moarte nu s-au despărţit. Fost-au mai iuţi decât vulturii şi mai puternici decât leii! Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul, cel ce v-a îmbrăcat în purpură cu podoabe şi v-a pus pe haine podoabe de aur! (2 Regi 1, 23-24).

După ce ai auzit atâtea despre nerăutatea lui David, adu-ţi acum aminte de vreun duşman de-al tău sau de un om care te-a supărat şi spune-mi: cât timp trăieşte, îţi îndrepţi binefacerile asupra lui? Când va muri, îl vei jeli pe el? Vei suferi şi te vei chinui ca să nu se chinuiască acela, supunându-te astfel poruncii Domnului şi nădăjduind în răsplata Sa? Te îndemn şi te rog să faci toate acestea. Căci, cu adevărat, nimic nu este mai bineplăcut lui Dumnezeu, mai minunat şi mai înţelept decât să-ţi ierţi duşmanii. Şi nimic nu este mai nebunesc decât să te răzbuni pe duşmani şi să le faci rău. Cel care plăteşte la rău cu rău este pentru totdeauna mustrat de conştiinţa sa. Dimpotrivă, cel care nu se răzbună suferă pentru o vreme răutatea vrăşmaşului său, însă conştiinţa îi rămâne liniştită, avându-L pe Domnul alături de el. Nerăutatea îl face pe om să aibă îndrăzneală în rugăciune, atrăgând ajutorul lui Dumnezeu asupra sa în orice situaţie, ca un om care urmează pilda Creatorului său şi a sfinţilor. Dacă omul care nu nedreptăţeşte este virtuos, cel care nu se răzbună atunci când i se face un rău este de-a dreptul un sfânt. Aşa era şi David.

Legea din vremea aceea le îngăduia oamenilor să răspundă la rău cu rău. Să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească (Deut. 19, 21). Dar aşa cum am mai spus, David a depăşit limitele strâmte ale legii vechi nedesăvârşite, împlinind înainte de vreme şi chiar profetic, aş putea spune, legea desăvârşită a Evangheliei, care până astăzi domneşte asupra noastră: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44).

Ce răspuns vom da noi, care trăim pe pământ după venirea lui Hristos şi după ce El ne-a dat Legea iubirii, când nu ajungem nici măcar la virtutea drepţilor Vechiului Testament, chiar dacă acum Evanghelia ne cere mult mai mult decât atât? Scrie negru pe alb în Sfânta Scriptură: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mat. 5, 20). Ne-a încredinţat de acest lucru Însuşi Domnul, Care ne-a învăţat nerăutatea nu numai prin cuvinte, ci şi prin exemplul Său personal.

Adu-ţi aminte cum, atunci când Se afla pe cruce, Domnul Se ruga pentru cei care Îl răstigniseră: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Rămân fără glas de uimire când mă gândesc la mulţimea iubirii de oameni a lui Hristos.

Adu-ţi aminte cum S-a purtat Domnul atunci când a fost trădat de Iuda. Cu toate că ştia răutatea şi intenţiile sale necurate, nu l-a îndepărtat până la sfârşit de lângă El, ci i-a arătat tot timpul dragoste părintească. Chiar şi în ceasul trădării, atunci când nerecunoscătorul ucenic L-a predat pe Învăţătorul său în mâna iudeilor, trădându-L cu un sărut, preabunul Iisus nu a făcut altceva decât să Se întoarcă înspre Iuda şi să-i spună cu durere: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? (Luca 22, 48). Vocea aceea sfântă ar fi putut mişca şi pietrele din loc, ar fi putut muia şi cea mai nesimţitoare inimă. Însă sufletul lui Iuda a rămas de piatră la acele cuvinte. Dacă Domnul ar fi fost mâniat – şi cu dreptate ar fi fost să fie mâniat -, i-ar fi strigat ucenicului Său: „Trădătorule! Ticălosule! Nelegiuitule! Astfel Mă răsplăteşti pentru binele pe care ţi l-am făcut?” Cu toate acestea, chiar şi în momentele în care era prins şi legat, Domnului Îi părea rău nu pentru răstignirea Sa, ci pentru pierzania ucenicului Său. El i-a spus acele cuvinte lui Iuda tocmai ca să-l facă şi vină în fire şi să se pocăiască. L-a întrebat cu dragoste: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? Nu a zis „pe învăţătorul tău”, nici „pe Domnul tău”, nici „pe binefăcătorul tău”, ci pe Fiul Omului. Cu alte cuvinte, a spus: „Dai morţii pe Cel care, chiar dacă n-ar fi fost învăţătorul, Domnul şi binefăcătorul tău, a fost şi este atât de bun, încât te iubeşte şi în ceasul în care tu Îl trădezi”.

Astfel S-a purtat Iisus cu trădătorul Său. Şi cum credeţi că S-a purtat cu cei care veniseră înarmaţi să-L prindă? Chiar dacă, fiind Dumnezeu, putea să-i distrugă într-o clipită, i-a lăsat să-L târască ca pe un răufăcător până la casa arhiereului Caiafa şi le-a spus cu linişte în glas numai: Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege (Luca 22, 52).

Să fim şi noi, fraţilor, buni şi blânzi, la fel ca Hristos. El Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11, 29). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte: Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi (Rom. 12, 14). Nu a zis: „să nu ţineţi răul în inima voastră”, sau „să nu vă răzbunaţi pe ei”, ci a cerut mai mult; a cerut un fapt pozitiv, şi anume să ne rugăm pentru cei care ne fac rău şi să le dorim binele. A nu ţine minte răul şi a nu te răzbuna sunt trăsături ale oamenilor virtuoşi, dar a te ruga pentru cei care îţi fac rău este trăsătura îngerilor. Şi să nu uităm că cei care ne fac rău şi ne nedreptăţesc, fără să vrea, ne fac, de fapt, un bine; căci cu cât aceia ne întristează mai mult, cu atât mila lui Dumnezeu şi bunătatea Sa sunt mai aproape de noi. Iar dacă vede că vrem binele duşmanilor noştri şi că în loc de a-i blestema, ne rugăm pentru ei, atunci Dumnezeu ne binecuvântează şi ne iubeşte de două ori mai mult. Totuşi, suntem datori sa dovedim gândurile bune pe care le avem faţă de duşmanii noştri prin fapte. Iată de ce Apostolul Pavel, după ce ne spune să îi binecuvântăm pe vrăşmaşi, ne mai îndeamnă: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng (Rom. 12, 15). Aşadar, pentru că se poate ca să binecuvântăm cu buzele, dar în inima noastră să nu avem dragoste faţă de vrăşmaşii noştri, Sfântul Apostol ne îndeamnă să fim părtaşi la bucuriile şi tristeţile lor. În felul acesta, dovedim cu adevărat că-i iubim.

Celălalt mare Apostol al Domnului, şi anume Petru, prin caracterul său năvalnic, I-a oferit odată lui Hristos prilejul să vorbească despre iertarea celorlalţi, care este cel mai bun semn al dragostei faţă de aproapele nostru. Petru L-a întrebat pe Iisus: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? (Mat, 18, 21). Dar până să-i răspundă Iisus, el s-a grăbit să-şi arate dărnicia, spunând: Oare până de şapte ori? (Mat, 18, 21). Legea iudaică spunea să ierţi de trei ori, pe când el a ridicat iertarea la de şapte ori. Ştia Petru bunătatea inimii lui Hristos şi voia să atragă bunăvoinţa Lui asupra sa înmulţind cu mult, aşa cum credea el, porunca de a ierta. Dar răspunsul pe care l-a primit l-a lăsat fără glas: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Mat, 18, 22). Prin aceste cuvinte simbolice, Domnul nu limitează iertarea la patru sute nouăzeci de ori, ci vrea să spună că suntem datori să iertăm ori de câte ori ni se greşeşte.

Iată cum gândeşte omul şi cum gândeşte Dumnezeu. Oricât de mare ar fi nerăutatea omului, ea este fără însemnătate faţă de nerăutatea lui Dumnezeu. Şi să nu crezi că este uşoară împlinirea acestei porunci. Dacă te vei hotărî să suporţi nedreptatea, primele    două-trei ori îţi va fi greu să învingi ţinerea de minte a răului, care se naşte spontan în orice suflet plin de patimi, împotriva celor care au făcut rău. Dar după aceea, te vei obişnui să-i ierţi pe semenii tăi. Astfel, atunci când vei fi nedreptăţit, nu te vei mai supăra prea tare şi nu vei mai cere răsplătirea răului cu rău. Dimpotrivă, te vei bucura şi vei îndura răul fără să cârteşti, la fel ca Hristos sau ca sfinţii, te vei ruga pentru vrăşmaşii tăi şi vei mulţumi lui Dumnezeu pentru chinul tău. Prin această purtare a ta lipsită de răutate, vei primi cinstirea şi dragostea oamenilor, dar cel mai important, în cer vei moşteni bunătăţile gătite de Domnul pentru cei care Îi urmează Lui.

Anunțuri

~ de Petre pe Decembrie 26, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: