Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 17, 25-51
25 Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi, cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
26 Şi, cu cel ales, ales vei fi; şi, cu cel îndărătnic, Te vei îndărătnici.
După socotelile oamenilor potriveşti răsplătirile – o Stăpîne! – pentru că celor cuvioşi le dăruieşti cele vrednice cuvioşiei, şi celor nevinovaţi şi izbăviţi de păcat – pe cele asemenea; celor aleşi şi desăvîrşiţi – pe cele desăvîrşite, iar celor ce îndată se abat şi călătoresc pe calea împotrivnică, potrivit le găteşti să afle sfîrşitul căii. Cum şi în ce chip?
27 Că Tu pe norodul cel smerit vei mîntui, şi ochii mîndrilor vei smeri.
Că pe cei ce ori au gînd smerit, ori sînt smeriţi din întîmplare, îi învredniceşti de mîntuire şi îi arăţi vestiţi. Iar pe cei ce îşi ridică sprînceana şi robesc trufiei, îi sileşti a se pleca la pămînt şi a gîndi la prostimea firii.
28 Că Tu vei lumina pe Luminătorul meu, Doamne-Dumnezeul meu, lumina-vei întunericul meu.
Fiindcă a numit de multe ori necazurile „întuneric”, după cuviinţă numeşte izbăvirea de acestea „lumină”. Şi zice: Dobîndesc de la Tine şi această purtare de grijă, căci Luminătorul, Cel ce a primit lumina cea adevărată (şi numeşte aşa Chipul robului[1]) Se va zidi dintru a mea coapsă. Pe aceasta o zice încă şi în alt Psalm: „Acolo voi răsări cornul lui David, gătit-am Luminător unsului meu.”
29 Că întru Tine mă voi izbăvi de ispită, şi întru Dumnezeul meu voi trece zidul.
Zice: Prin darul Tău voi scăpa de toată bîntuiala şi de toată pîndirea – că „ispită” şi „zid” numeşte pîndirea.
30 Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui,
Cu dreptate le ocîrmuieşti pe toate, şi pentru aceasta cutez.
cuvintele Domnului – cu foc lămurite.
Şi pe aceasta am învăţat-o din nemincinoasele Tale cuvinte. Căci „cu foc lămurite” le numeşte pe cele cercate şi izbăvite de minciună, după cum am zis şi mai înapoi.
31 Scutitor este al tuturor celor ce nădăjduiesc spre Dînsul.
Nu numai eu, ci toţi cei ce au această nădejde către Dînsul vor dobîndi acelaşi ajutor.
32 Că cine este Dumnezeu, afară de Domnul nostru, şi cine este Dumnezeu, fără numai Dumnezeul nostru?
Că nici nu este alt dumnezeu, ca unul să-i dea cererea aceluia, iar altul – Acestuia.
33 Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a pus fără prihană calea mea,
Că, întărindu-mă cu a Lui putere, mă sîrguiesc a umbla pe calea cea dreaptă.
34 Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune;
Că, precum cerbilor le-a dat după fire a călca fiarele înveninate, aşa m-a arătat şi pe mine mai tare şi mai înalt decît neprietenii.
35 Cel ce înveţi mîinile mele la război,
Că – întinzîndu-le pe acestea întru rugăciune – îi biruiesc pe vrăjmaşi.
şi ai pus arc de aramă în braţele mele,
Pentru aceasta, a făcut braţele mele ca un arc de aramă nefrînt, ca să sloboadă săgeţile asupra vrăjmaşilor.
36 şi mi-ai dat mie scuteală de mîntuire şi dreapta Ta m-a sprijinit. Şi certarea Ta m-a îndreptat întru sfîrşit şi certarea Ta aceasta mă va învăţa.
Şi m-ai pedepsit pe mine, cel ce am păcătuit, m-ai îndreptat după ce am căzut, m-ai învăţat cît de mare rău este păcatul şi m-ai învrednicit mîntuirii.
37 Lărgit-ai paşii mei sub mine, şi nu au slăbit urmele mele.
Întru strîmtorarea necazului – zice – mi-ai dat lăţimea mîngîierii, de care mîngîindu-mă, am ajuns pînă în vremea de acum. Iar pe „lărgit-ai”, Simmah l-a zis: „desfătat-ai”.
38 Goni-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dînşii. Şi nu mă voi întoarce, pînă ce se vor sfîrşi.
39 Necăji-i-voi pe dînşii, şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.
Zice: Întărindu-mă de dumnezeiasca Ta Pronie, nădăjduiesc că-i voi birui pe toţi vrăjmaşii mei şi că nu mă voi opri pînă ce nu-i voi face iarăşi supuşi. Că aceasta a arătat zicînd: „cădea-vor sub picioarele mele.”
40 Şi m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toţi cei ce se sculau asupra mea, sub mine,
Adică: Mi-ai dăruit bărbăţie şi tărie şi ai împiedicat pornirea vrăjmaşilor. Aşa s-a făcut şi cu Goliat, şi cu Saul: pe acela care a cheltuit vremea lucrării întru cuvinte nebuneşti l-a surpat cu praştia, iar de cel legat cu somnul a scăpat cu lesnire. Tot aşa a scăpat şi de bîntuielile Gateenilor[2].
41 şi al vrăjmaşilor mei mi-ai dat dosul
În loc de: I-ai întors în fugă – că osebirea celor ce fug este să dea dosurile.
şi pe cei ce mă urăsc i-ai pierdut.
Pe Saul, pe Ahitofel, pe Avesalom şi pe nenumăraţi alţii.
42 Strigat-au, şi nu era Cel ce mîntuieşte, către Domnul, şi nu i-a auzit pe ei.
Nici cei străini nu au dobîndit purtarea de grijă chemîndu-i spre ajutor pe ai lor dumnezei, nici Saul, Avesalom, Semei[3] şi ceilalţi vrăjmaşi dintre Israiliteni nu L-au avut ajutor pe Dumnezeu.
43 Şi-i voi zdrumica pe ei ca praful în faţa vîntului, ca tina uliţelor voi şterge pe dînşii.
Ajutîndu-mi mie darul Tău, se vor face deşerţi şi de tot nevăzuţi.
44 Izbăveşte-mă de împotrivă-grăirea norodului!
Aici, mai-nainte vesteşte nebunia Iudeilor împotriva Mîntuitorului şi mîntuirea neamurilor şi se roagă să nu aibă nici o împărtăşire la împotrivă-grăirea acelora.
Pune-Mă-vei cap neamurilor.
Şi, cu adevărat, nu-l ştim pe David să fi împărăţit peste neamuri, ci proorocia se împlineşte prin Cel ce S-a născut dintru dînsul după trup. Pentru că Cel ce S-a născut după trup din David – „David” şi El numindu-Se, după dumnezeiescul Iezechil – Stăpînul zic, adică Hristos, a împărăţit peste toate neamurile, de-a pururea stăpînind peste toţi ca Dumnezeu, iar după întrupare primind şi slujba cea de voie a celor ce au crezut întru Dînsul.
45 Norodul pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit Mie, întru auzul urechii M-a ascultat.
Mai-nainte le vesteşte pe acestea de către faţa Stăpînului Hristos şi zice: Chemîndu-se, cei ce n-au primit vreodată nici pe legiuitorul, nici pe Proorocul Meu, au ascultat şi au iubit foarte cu lesnire stăpînirea Mea.
46 Fiii străini au minţit Mie, fiii străini s-au învechit şi au şchiopat din cărările lor.
Iar cei ce au fost numiţi „fii” şi au fost scrişi în rînduială de fii s-au făcut străini, fiind nemulţumitori spre facerile de bine, şchiopătînd împrejurul credinţei şi părăsind calea bunei-credinţe. Aşa zice Dumnezeu şi prin Ieremia Proorocul: „Cum te-ai întors Mie întru amărăciune, via cea străină, iar Eu am sădit vie roditoare, toată adevărată”, cuvinte prin care arată sădirea Sa şi mustră nemulţumirea acelora. Iar pe acest „s-au învechit şi au şchiopătat”, Simmah l-a zis: „se vor necinsti şi se vor ruşina”, sfîrşitul mai-nainte grăirii mărturisind că sînt într-adevăr plini de necinste: văzîndu-se numai, sînt urîcioşi tuturor.
47 Viu este Domnul, şi bine este cuvîntat Dumnezeul meu şi să Se înalţe Dumnezeul mîntuirii mele!
Pomenind împreună-grăirea Iudeilor, Proorocul însemnează Patima şi Învierea de după Patimă. Şi, fiindcă Iudeii obişnuiesc să numească „mort” pe Cel răstignit, el strigă: „Viu este Domnul, şi bine este cuvîntat Dumnezeul meu şi să Se înalţe Dumnezeul mîntuirii mele.” Şi nu numai că este viu, ci S-a şi înălţat în ceruri şi le dă mîntuire celor ce voiesc.
48 Dumnezeule, Cel ce mi-ai dat izbîndire mie şi ai supus noroadele sub mine, Izbăvitorul meu de vrăjmaşii mei cei mînioşi,
49 de la cei ce se scoală asupra mea mă vei înălţa, de omul nedrept mă vei izbăvi.
Deci Tu, Cel ce vei face acestea multe vremi mai pe urmă, mă vei izbăvi şi pe mine de cei ce îmi dau război cu nedreptate şi vei arăta bine-supus norodul pe care mi l-ai supus.
50 Pentru aceasta mă voi mărturisi Ţie întru neamuri, Doamne, şi numelui Tău voi cînta,
Că, prin neamurile ce se vor chema puţin mai pe urmă, Te voi cînta întru bisericile din toată lumea. Şi este cu putinţă a vedea sfîrşitul proorociei acesteia: dumnezeiescul David Îl laudă pe Dumnezeu prin rugi bine-credincioase întru toate cetăţile şi satele, ţarinile şi pustniciile, şi în munţi, şi în dealuri, şi pe pămînt, şi în mare, şi în cea locuită şi în cea nelocuită.
51 Cel ce măreşti mîntuirile împăratului şi faci milă unsului Tău, lui David, şi seminţiei lui pînă în veac.
Că, după ce m-ai uns împărat, Tu nu numai că mă mîntuieşti, ci m-ai şi arătat strălucit şi vestit. Şi îi vei învrednici de această purtare de grijă şi pe copiii mei, şi pînă în veac vei păzi strălucirea seminţiei mele. Însă, dacă se va înţelege aceasta iudeeşte, proorocia va fi mustrată, căci neamul lui David a ţinut împărăţia doar pînă la robie, iar după întoarcerea de acolo, singur povăţuind, Zorobabel[4] n-a lăsat moştenitori ai stăpînirii. Deci – dacă proorocia este adevărată, precum şi este negreşit, fiindcă Duhul Adevărului a descoperit-o – apoi trebuie să înţelegem prin „sămînţa lui David” cea cu strălucire veşnică pe Stăpînul Hristos, Cel ce S-a născut din David după trup, Care are Împărăţie şi slavă veşnică mai-nainte de veci, ca Făcător şi Dumnezeu, dar a luat-o şi ca om, în zilele cele mai de pe urmă. Pentru aceea a zis Dumnezeul tuturor şi prin dumnezeiescul Iezechil: „Le voi da pe David împărat al lor.” Şi iarăşi: „David Împăratul este în mijlocul lor.” Şi l-a numit pe Dînsul „David”, ca pe Cel ce a odrăslit după trup din coapsele lui David. Încă şi Fericitul Isaia strigă aceasta: „Va fi rădăcina lui Iesei Cel ce S-a sculat să stăpînească neamuri, spre Dînsul neamurile vor nădăjdui.” După ce a învăţat acestea, Fericitul Matei a început scrierea Evangheliei sale: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David…”
[1] omul Iisus
[2] Locuitorii cetăţii Gat, unde s-a adăpostit David pe cînd era gonit de Saul. Despre Gateeni va mai fi vorba.
[3] Vezi nota tîlcuirii stihului 13, Psalm 30.
[4] Prinţ Iudeu născut în Babilon, primul între cele 12 călăuze care au adus la Ierusalim o caravană de strămutaţi, între 538 şi 522. Împreună cu Marele Preot Iosua reia lucrările (începute de Şesbazar în 537) pentru refacerea Bisericii, care se deschide în 515 (vezi 1 Ezdra, 2:1, 3:2,8, 4:2,3, 5:2).
Psaltirea 