Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 18, 8-15
„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”
Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul
Editura Egumeniţa
8. Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele;
„Legea Domnului, zice, este îndeajuns spre a învăţa pe om cunoştinţa de Dumnezeu şi însăşi legea cea nescrisă, care este numită şi firească, şi ziditoare, care prin mărimea, frumuseţea şi buna rânduială a zidirilor care se văd, încă şi prin cugetul nostru, vorbeşte şi propovăduieşte pe Unul şi Ziditorul tuturor, după dumnezeiescul Chiril şi Teodorit, iar acum, pe lângă legea cea nescrisă, Dumnezeu ne-a dat-o şi pe cea scrisă, spre ajutor, precum a zis Isaia: Lege a dat spre ajutor (Is. 8: 20), prin care cineva poate cunoaşte Pronia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, însă David numeşte cu numiri diferite legea lui Dumnezeu. Se numeşte lege, pentru că îndreptează şi pune în bună rânduială viaţa oamenilor, după Teodorit, iar mărturie, pentru că mărturiseşte celor ce păcătuiesc că, de nu vor părăsi păcatul şi nu vor face cele bune, se vor pierde; după Teodorit, o numeşte şi îndreptări, pentru că învaţă dreptate, poruncă, pentru că porunceşte cu stăpânire [cu autoritate] ceea ce se cuvine a face omul, iar frică, pentru că legea este neînduplecată şi hatâr nu face; o numeşte încă şi judecăţi, pentru că legea Domnului vorbeşte [emite] judecăţi şi hotărâri nestrămutate, precum mai-nainte am apucat a tâlcui mai pe larg la Ps. 17: 22[1], zicând că, legea fiind fără prihană, se înţelege că este cu totul neprihănită, căci cu ce poate cineva prihăni dumnezeiasca lege, de vreme ce ea întoarce pe oameni de la păcat? Ea întoarce pe om de la cele din afara firii la cele după fire, şi de la Diavol la Dumnezeu, învăţând prin cele mici pe cele mari şi cereşti[2] .
mărturia Domnului credincioasă, care înţelepţeşte pruncii.
„Mărturia, zice, adică legea lui Dumnezeu este vrednică de crezare, pentru că o dă un Dumnezeu, care este credincios întru toate cuvintele Sale.” însă David numeşte prunci fie pe tinerii cei după trupeasca vârstă [după ani], precum au fost împăraţii Daniel, Solomon şi losia; fie după neştiinţa înţelepciunii omeneşti, fie după nerăutatea şi neviclenia socotinţei [minţii], căci pe toţi aceştia îi înţelepţeşte legea lui Dumnezeu.
9. Dreptăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima;
„Dreptăţile, zice, şi poruncile Domnului sunt drepte, pentru că nu cuprind nimic sucit [ambiguu] şi strâmb, veselind şi inima celui ce le citeşte, pentru că învaţă pricinile şi cuvintele celor ce poruncesc.” Ori se numesc drepte pentru că pricinuiesc îndreptare socotinţelor [judecăţilor] celor strâmbe ale oamenilor.
porunca Domnului e strălucită, luminează ochii.
„Porunca Domnului, zice, luminează chiar şi de departe ochii cei gândiţi ai sufletului, iar prin ochii sufletului luminează ochii trupului, astfel încât omul să nu umble în căile cel prăpăstioase ale păcatului.”
10. Frica Domnului este curată, rămâne în veacul veacului;
Curată este numită desăvârşitoarea frică a Domnului, pentru că se insuflă omului în urmă [ulterior], după ce se curăţeşte (…) rămâne în veacul veacului, căci frica care se numeşte introducătoare, rămâne slujitoare în om până acesta se va curăţa, iar după curăţire, aceea [mizeria păcatului] se scoate afară, şi vine frica care se numeşte împlinitoare şi flască, şi astfel, aceasta rămâne pentru totdeauna în om, care este [făcându-se o] o cucernicie şi o evlavie către Dumnezeu, unită cu iubirea. Ori frica Domnului se numeşte curată deoarece este curată de toată prihana şi meteahna; iar frica cea către oameni este una care prihăneşte, pentru că se numeşte temere [laşitate]. Şi pentru ca să zicem pe scurt, David numeşte aici frică ceea ce desăvârşeşte [împlineşte], adică ceea ce se află în cei desăvârşiţi şi fii, care au ajuns în iubirea lui Dumnezeu, căci numai această frică este curată, căci cei ce o au se tem întotdeauna să păcătuiască ceva omenesc şi să cadă din apropierea şi iubirea de Dumnezeu, iar frica care se numeşte materială [trupească] sau înrobitoare, pe care o au osândiţii şi robii, aceasta nu este curată şi limpede, pentru că face pe cei ce o au să se teamă de Dumnezeu ca nu cumva să-i muncească pentru păcatele lor. Ori frica lui Dumnezeu se numeşte curată pentru că pricinuieşte celor ce o au limpezire şi curăţire, iar o astfel de frică nu este vremelnică, ca cea omenească, ci rămâne în toată viaţa celor împliniţi, căci, zicând în veacul veacului, arată dăinuirea şi veşnicia acesteia[3]
judecăţile Domnului adevărate,
„Judecăţile Domnului, zice, şi hotărârile sunt adevărate, pentru că numai acestea singure sunt neprihănite” (…) spre deosebire de judecăţile omeneşti, care, de vei căuta să le potriveşti cu scumpătatea [acrivie] şi nesminteala [siguranţa, adevărul] dumnezeieştii legi, de multe ori [se] rătăcesc.
îndreptate împreună.
„Judecăţile Domnului, zice, sunt totodată şi drepte, căci ceea ce este într-adevăr adevărat, aceea este împreună şi drept.”
11. Dorite sunt mai vârtos decât aurul şi decât piatra scumpă de mult preţ,
„Judecăţile şi poruncile Domnului, zice, sunt mai presus decât aurul şi decât petrele de mult preţ, şi decât toate cele pe care oamenii le socotesc scumpe, pentru că acela ce-şi va depărta pofta de la aceste [lucruri] pământeşti de mare preţ, acela va dori fără saţiu judecăţile şi legea Domnului.”[4]
şi mai dulci decât mierea şi fagurul.
„Judecăţile şi poruncile lui Dumnezeu, zice, covârşesc prin dulceaţa lor fagurele de miere, care este preadulce la gust şi frumos la vedere.” Prin materiile cele mai scumpe ale lumii şi prin mâncarea cea mai dulce, dumnezeiescul David a arătat pofta şi dulceaţa judecăţilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
12. Pentru că robul tău păzeşte acestea;
David zice aceasta pentru sine, ori a zis-o pentru aceea că fiecare om, fiind rob al lui Dumnezeu, îndemnându-se de aşezarea şi iubirea pe care o are pentru fapta bună şi către Dumnezeu, din iubire păzeşte şi poruncile lui Dumnezeu, însă a zis păzeşte, in loc de „le iubeşte cu inima şi le lucrează cu faptele”[5].
şi când păzeşte acestea, răsplătire multă este.
„De va păzi, zice, poruncile lui Dumnezeu, mare plată va lua de la El, nu numai în viaţa cea viitoare, ci şi în aceasta de faţă.”[6]
13. Greşealele cine le va pricepe?
Intrucât păzirea poruncilor lui Dumnezeu se face cu desăvârşita părăsire de păcate, iar aceasta este un lucru cu anevoie de isprăvit pentru oamenii muritori, pentru aceasta cu cuviinţă se nedumereşte David aici, zicând: „Cine oare va fi atât de înţelept şi priceput să desluşească atacurile relelor cugetări şi a păcatelor care îi vin în toată vremea? Şi cine e acela să se păzească ca să nu cadă într-însele, adică în învoirile sau şi în lucrările lor? Deoarece păcatele multe sunt, şi atât de subţiri[subtile] şi ascunse – mai ales patimile sufletului – încât cu greu le poate desluşi cineva” [7].
De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă;
David numeşte ascunse fie păcatele cele ascunse, fie cugetările cele de ruşine şi hulitoare şi rele care se alcătuiesc în minte – pentru care roagă pe Dumnezeu să-1 curăţească, căci aceste cugetări, cu cât sunt mai subţiri şi nearătate [viclene], cu atât sunt mai cu anevoie biruite, deoarece spurcă cu toată slobozenia [neîndurător] şi în toată vremea pe bietul om, căci păcatele cele arătate [care se săvârşesc pe faţă] şi care se lucrează prin fapte, le poate birui cineva numai dacă nu va fi desăvârşit biruit de păcat şi de Diavol. Insă prin ascunse să înţelegi şi pe cele pe care cineva le greşeşte din neştiinţă, pentru că acelea sunt ascunse de cunoştinţa sa [îi sunt străine].
şi de cele străine, scapă pe robul tău.
„De păcatele cele străine, zice, milostiveşte-Te şi mă izbăveşte, Doamne.” Aici împăratul se învinovăţeşte pentru păcatele pe care din lenevirea sa le fac supuşii săi; asemenea şi Arhiereul, de greşealele pe care le fac oile sale cele dobitoceşti; şi tatăl, de relele pe care le fac fiii lor; şi stăpânul, de păcatele slugilor sale; căci păcatele tuturor celor de mai sus, deşi se socotesc străine, sunt ale înşişi apărătorilor şi stăpânilor acestora care le-au făcut. Pentru care pricină? Pentru aceea că ei, putând a le opri şi a le îndrepta, se lenevesc, şi nici le opresc, nici le îndreptează. Ori David numeşte străine acele păcate care se fac din întâmplare, din pricina împrejurărilor şi fără de voie, şi nu după socotinţa [mintea] şi alegerea cea cu totul voită şi din toată dorirea [libera alegere][8]. Ori prin cele străine se înţeleg vrăjmaşii, de care David îl roagă pe Dumnezeu să-1 păzească, milostivindu-se spre el, după Teodorit.
14. De nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi
„De nu mă vor birui (adică păcatele cele de mai sus, ascunse, şi gândurile cele rele şi de ruşine), atunci voi dobândi împlinire, căci de această dată păzesc -atât cât îmi stă în putinţă – legea Ta, însă mă tem de cele ce se fac într-ascuns în suflet.”
şi mă voi curăţa de păcat mare.
Numeşte păcat mare păcatele ascunse de mai sus, şi în neştiinţă făcute, şi străine, şi gândurile cele rele şi de ruşine, deşi unii păcătoşi socotesc că acestea pot fi lesne defăimate, însă trebuie să avem grijă, căci gândurile rele care se lucrează în minte izgonesc din suflet darul Sfântului Duh, iar dacă cineva trece cu vederea pe cei care sunt supuşi lui, lăsându-i să păcătuiască, aceasta îl face pe trecătorul cu vederea vrednic să se supună unei osânde asemenea cu cea a celor ce păcătuiesc, sau a unora mai mari ca aceştia[9] .
15. Şi vor fi spre plăcere cuvintele gurii mele,
„Atunci, zice, se vor arăta bine-plăcute Ţie, Doamne, cuvintele rugăciunii mele, când mă voi curaţi desăvârşit de toate cele ascunse zise mai sus, greşeale străine făcute din neştiinţă, şi de gândurile cele rele şi de ruşine.”
şi cugetul inimii mele, înaintea Ta este pururea.
„De mă voi curăţa, zice, de păcatele străine şi ascunse mai sus zise, cugetarea inimii mele va fi înaintea Ta totdeauna, pentru că de nu va uita inima să mai cugete cele de ruşine şi rele, nu se va învăţa a cunoaşte dumnezeieştile tale înţelegeri, [precum] şi acelea de care Tu, Doamne, Te bucuri şi îţi sunt plăcute.”[10]
Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu.
„Tu, Doamne, zice, îmi vei ajuta mie şi mă vei izbăvi de relele de mai-nainte”, ori: „Doamne, Tu eşti Cel ce-mi ajuţi în bunătăţile pe care le isprăvesc, şi Tu eşti Care mă izbăveşti de acele rele în care cad”, iar aceasta: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă şi cuvintele următoare se potrivesc şi tuturor credincioşilor creştini.
[1] Cineva poate folosi aceste numiri şi pentru legea duhovnicească a harului Evangheliei, după dumnezeiescul Chiril care zice că: „Trei sunt legile: firească, scrisă şi duhovnicească”.
[2] Iar dumnezeiescul Chiril zice: ,Lege a Domnului numeşte propovăduirea evanghelică, căci, cu adevărat, neprihănite sunt învăţăturile lui Hristos, care întorc şi sufletele din răutate la fapta bună, din rătăcirea idolească la buna credinţă, din neştiinţă şi din întuneric la lumină şi la cunoştinţă, însă lege s-a numit Evanghelia, pentru că dă fiecăruia cele întocmai potrivite faptelor lui, adică celor buni laude, iar celor defăimători pedeapsă”.
[3] A zis însă şi dumnezeiescul Maxim: „Frica de Dumnezeu este de două feluri. Prima se naşte întru noi din îngrozirile muncii, având păcatul ca pricină a naşterii sale, în urma căreia urmează înfrânarea, răbdarea, nădejdea cea întru Dumnezeu şi nepătimirea, după care se face [apare] în noi dragostea după rânduială – o astfel de frică nu este nici curată, nici nu rămâne de-a pururi, ci se pierde împreună cu păcatul prin pocăinţă. Iar a doua este cea înjugată cu însăşi dragostea, care face [pricinuieşte] pururi în suflet evlavia, ca nu din îndrăzneala dragostei să vină la defăimarea lui Dumnezeu. [Mesajul ultimei afirmaţii poate fi acela că dragostea neîmpreunată cu frica de Dumnezeu poate duce la defăimarea Lui, la o dragoste fără frică, îndrăzneaţă, cu pretenţii, care nu ia în considerare implicaţiile acesteia (nevoinţa, jertfa, păstrarea adevărului, tainele Bisericii etc.), de aceea, se ajunge la defăimarea lui Dumnezeu, cel mai bun exemplu fiind cel al ecumenismului, care relativizează adevărul despre Sfânta Treime, defăimând dogmele creştine sau pe însuşi Dumnezeu.] Această frică [a doua] este curată şi nu se va depărta niciodată, pentru că cel ce o are, o are într-însul în mod fiinţial. (…) Iar la frica cea dintâi se potriveşte aceasta: Frica Domnului este curată, şi aceasta: Nu este lipsă celor ce se tem de Domnul (Ps. 33: 9)”. Iar Teodorit zice: „Potrivit a numit legea lui Dumnezeu curată, adică lipsită de prihană, în vreme ce cea omenească este păcătoasă şi se numeşte frică”.
[4] Pentru aceasta, Solomon a zis despre înţelepciune că: este mai scumpă decât pietrele cele de mult preţ (Pilde 3: 15). Iar Teodorit a zis: „Judecăţile le-a numit adevărate şi îndreptate, ca pe unele care cu adevărat aduc asupra oamenilor şi cinste, dar şi certări drepte, pe acestea dar le-a numit mai scumpe decât aurul şi decât pietrele cele de mult preţ şi decât mierea, dar nu pentru toţi oamenii, ci pentru cei cu adevărat oameni, a căror viaţă nu se aseamănă cu cea a dobitoacelor celor necuvântătoare”.
[5] Despre aceasta a scris şi Maleahi: Fiul va slăvi pe Tatăl, şi robul pe Domnul său, iar dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă sunt Domn, unde este teama de Mine? (Maleahi 1:6).
[6] Căci pentru păzirea acestora se face plată, [anume] acele bunătăţi pe care ochiul nu le-a văzut, urechile nu le-au auzit şi la inima omului nu s-au suit, după Apostolul Pavel (cf. I Cor. 2: 9).
[7] Unde şi Pavel zice, măcar că pe sine se zice neprihănit după dreptatea cea din lege, neştiindu-se pe sine cu nimic vinovat, însă iarăşi îşi restrânge cugetarea şi zice: Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă cercetează şi mă judecă pe mine este Domnul, (…) multe pătimesc şi nu pricep, iar Dumnezeu ştie (I Cor. 4: 4; afirmaţia din urmă nu se găseşte în Noul Testament în forma pe care-1 avem acum) [La Nichita]. Zice însă şi Teodorit: „Deşi voiesc cu multă osârdie a păzi poruncile lui Dumnezeu, însă fireasca neputinţă la multe lucruri fără voie mă înduplecă, şi pe unele le greşesc neştiind, iar altele mă biruiesc din pricina întâmplărilor ce-mi vin asupră-mi. Iar dacă scap de păcatul cu lucrul, gândurile mi se umplu de toată întinăciunea, pentru aceasta, Ţie mă rog, Celui ce mă poţi curăţa, şi strig: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă”.
[8] Pentru aceasta şi la Nichita se scrie: „Străine zicem a fi patimile care năvălesc în minte din diavoleasca bântuire, până când nu le vom mai primi, iar când mintea le va primi, nu vor mai fi străine, ci vor fi greşeale proprii”.
[9] Altul însă, la Nichita, zice: „Atunci când gândurile cele rele, pe care Diavolul ni le bagă în minte, nu mă vor stăpâni astfel încât să mă învoiesc cu ele, atunci şi neprihănit voi fi, şi mă voi curaţi de păcatul cel în faptă, care este mare, cumpănindu-se cu cel din minte”. Iar Teodorit zice: „Insă prin acestea, mai-nainte vesteşte şi Testamentul cel Nou, şi darul Botezului, şi dăruirea Preasfântului Duh, de la care credincioşii iau iertare pentru cele mai-nainte greşite, iar în vremea cea din urmă, ajutor îndestulat având, se fac biruitori asupra patimilor celor ce se ridică asupră-le, şi asupra vrăjmăşitoarelor duhuri rele”.
[10] Iar la Nichita se scriu acestea: „Ia aminte la aceea că David a numit psalmul acesta cugetare a inimii, că trebuie ca cei ce laudă cu cuvinte să-şi unească şi mintea cu Dumnezeu, şi nu oricum a slobozi prin buze cuvânt, iar inima aiurea îndreptând-o şi învârtind-o, ca să nu se facă aramă sau chimval răsunător, iar dacă din adâncul sufletului se inalta, atunci vorbeste cu Dumnezeu, si este pururi inaintea Lui, cantand cu duhul, cantand si cu minte”.
Psaltirea 