Pr. Savatie Bastovoi despre Psalmul 50 (9)

Istorisire despre psalmul 50 al prorocului şi împăratului David

Pr. Savatie Baştovoi

Sursa: Blogul Pr. Savatie

IX

Cererea următoare pe care o rosteşte prorocul ne pune în faţă o dilemă care, odată dezlegată, va fi prilej de înălţare sufletească. Zic înălţare deoarece în aceste cuvinte ni se descoperă adînca smerenie a marelui David. În faţa unei asemenea smerenii, sufletul se înalţă, bucurîndu-se.

Aşadar, învăluit în slava lui Dumnezeu şi avînd, din gura prorocului Nathan, încredinţarea iertării păcatului său, David se roagă:

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!

Dilema care ne apare este aceea dacă David în acest moment al iluminării cunoaşte că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat nicicînd de la el, adică rugăciunea pe care o face este o mulţumire indirectă pentru faptul că Dumnezeu nu l-a părăsit în toată această vreme; sau David abia acum îşi dă seama că după căderea în păcat a fost lipsit de har şi de aceea, trăind bucuria redobîndirii harului, Îl roagă pe Dumnezeu să-şi lase Duhul Său şi în continuare asupra sa, aşa cum Petru, la vederea feţei schimbate a lui Hristos, a zis: „Doamne, bine este nouă a fi aici!” / Evanghelia după Luca 9, 33/.

Mărturisesc că multă vreme am tins să cred că această cerere este o dovadă a faptului că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat de la prorocul David niciodată. Spre acest gînd m-a împins şi faptul că, pe lîngă David, mai este şi un alt mare sfînt, Moise, care, săvîrşind ucidere / Ieşirea 2, 11-12/, a continuat să rămînă plăcut lui Dumnezeu, încredinţîndu-i-se, după căderea în păcat, călăuzirea poporului lui Israil.

Înşirui toate acestea deoarece nu am găsit o tîlcuire care să mă lămurească deplin asupra acestei cereri paradoxale în care, după căderea în păcat, David nu se roagă: „Trimite Duhul Tău cel Sfînt peste mine”, ci zice, oarecum şocant: „Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!”

S-a îndepărtat sau nu Duhul Sfînt de la prorocul David după căderea în păcat?

Dacă vom încerca să pătrundem mai adînc, cu ajutorul Domnului, în înţelesul acestei cereri, vom înţelege că prorocul are în vedere, de fapt, prin Duhul Sfînt, duhul prorocirii. La această înţelegere ne aduc cererile următoare din psalm, pe care le vom discuta la vremea lor, precum: „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” şi „buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”.

Am zis de acum că David face un nou legămînt cu Dumnezeu, iar cererea de a-i fi păstrat darul prorocirii, este făcută pentru a putea aduce roade vrednice de pocăinţă, cum sînt învăţarea păcătoşilor şi convertirea necredincioşilor.

David doreşte să-L slujească şi de acum înainte pe Dumnezeu din treapta pe care a avut-o pînă la cădere. Cererea sa, atît de îndrăzneaţă, este, de fapt, o dovadă a rîvnei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, deoarece ea nu se face cu îngîmfare, ci este precedată de o altă cerere, plină de smerenie: „Nu mă lepăda de la faţa Ta”.

Cu alte cuvinte, David pare să zică: „Doamne, sînt vrednic să fiu lepădat de la faţa Ta, însă, cunoscînd mulţimea îndurătilor Tale, Te rog, dă-mi ocazia să Te slujesc din nou. În schimbul iertării Tale, eu voi propovădui celor fărădelege şi celor necredincioşi, cu şi mai multă rîvnă, vestind marea Ta iubire de oameni. Dar, pentru aceasta, lasă Duhul Tău cel Sfînt să lucreze în mine, pentru că eu singur nu voi putea lucra nimic din ceea ce doresc”.

Mai ales cuvintele: „Buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”, care urmează în psalm, arată limpede că David se referă anume la duhul prorocirii.

Prin urmare, David a continuat să rămînă în grija lui Dumnezeu şi după căderea în păcat, dar a pierdut duhul prorocirii. Din această pricină, el săvîrşea păcatul fără să înţeleagă că păcătuieşte.

Vederea păcatului este o prorocie. Atunci cînd femeia desfrînată s-a apropiat de Hristos, fariseii au început să cîrtească, zicînd: „Dacă acest om ar fi fost într-adevăr proroc, ar fi ştiut că femeia aceasta este păcătoasă” / Evanghelia după Luca 7, 39/. Prorocul vede tainele Dumnezeieşti, dar şi adîncurile omeneşti. Vederea propriului păcat, pe care o laudă atît de mul Sfinţii Părinţi, ţine de domeniul prorocirii.

Trebuie să facem diferenţă între vederea păcatelor din motivul că ştim, sîntem informaţi că o faptă sau alta este păcat şi vederea păcatelor în Duhul Sfînt.

Păcatele săvîrşite de David nu erau numite de Lege, deoarece el nu l-a ucis direct pe Urie, ci a poruncit unui slujitor, ca acela, la rîndul său, să-l trimită într-o luptă din care să nu scape cu viaţă. Adică, în timp ce Urie murea, David era acasă şi, formal, nu avea nici o vină pentru moartea soldatului, căci este soldăţeşte să mori în luptă. Doar sfîntul Nathan, care era proroc, i-a reproşat: „L-ai ucis pe Urie heteul cu sabia Amoniţilor!” Însă mustrarea aceasta vine dintr-un alt Legămînt, al Harului şi nu al Legii, în care nu doar fapta, ci şi gîndul se pedepseşte.
Că David a violat-o pe Virsavia? Această faptă a fost atenuată atunci cînd a luat-o de soţie, după ce a rămas văduvă. Legea admitea „repararea” violurilor, fie că era vorba de fecioare sau de femei libere, prin luarea lor în căsătorie. Prin urmare, şi această relaţie cu început păcătos fusese reabilitată din punctul de vedere al Legii prin faptul că David, în cele din urmă, a făcut-o pe Virsavia soţia sa.

Se pare că David însuşi, speriat de gîndul că femeia a zămislit de la el, s-a grăbit să-l omoare pe Urie, pentru a o putea lua de soţie şi astfel să dreagă lucrurile în faţa Legii / Cartea a Doua a Regilor, Capitolul 14/. În orice caz, David nu se simţea vinovat pentru această căsătorie deoarece nu se simţea vinovat nici pentru moartea lui Urie.

Această orbire l-a cuprins pe David din cauza pierderii duhului prorociei. El devenise ca şi toţi ceilalţi. Pentru a vedea păcat acolo unde Legea nu-l vedea, trebuia să fii proroc. Prorocii au fost oameni ai Noului Testament trăind în Testamentul Vechi. De aceea ei nu au fost înţeleşi de poporul orbit de litera legii. Cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi tocmai din motivul că vedeau păcatul chiar şi acolo unde Legea nu spunea nimic.

Sfinţii Noului Legămînt consideră şi ei vederea păcatului un dar deosebit, asemenea prorociei. De pildă, Sfîntul Isaac Sirul spune: „Fericit este nu cel ce vede îngeri, ci mulţimea păcatelor sale”. Vederea păcatelor este cu totul altceva decît cunoaşterea faptelor considerate păcătoase. Felul în care vorbesc Sfinţii Părinţi despre vederea păcatelor ne convinge că aceasta nu este altceva decît o lucrare prorocească. Iar prorocia se naşte numai din smerenie.

David pierduse darul prorociei din cauza mîndriei, după cum am mai spus, căci încrezîndu-se în sine, a zis: „Nu mă voi clătina în veac!” / Psalmul 29, 6/. Căderea care a urmat a făcut parte cumva şi din pedagogia lui Dumnezeu care a dorit să-l înveţe smerenia.

Totuşi nu mi se pare că putem spune despre David că, după cădere, a fost lipsit cu totul de Duhul Sfînt, ci, aşa cum am zis, doar de darul prorocirii. Dacă David ar fi rămas deşert de harul lui Dumnezeu, el nu l-ar fi primit pe prorocul Nathan, cu atît mai mult, nu l-ar fi ascultat, deoarece nu l-ar fi înţeles. Un exemplu de om lepădat de Dumnezeu a fost Saul care, oricît încerca David să-l atragă la calea cea bună, mai rău se îndrăcea. Ascultarea şi smerenia lui David sînt dovadă că Duhul Sfînt era în el atunci cînd l-a mustrat prorocul Nathan.

Prin urmare, cererea lui David pe care o discutăm are două înţelesuri. Primul, acela de mulţumire lui Dumnezeu pentru că nu l-a lipsit de Duhul Sfînt, chiar şi după cădere, aşa încît a putut primi mustrarea lui Nathan. Şi al doilea înţeles, cel mai concret, că David trăieşte întoarcerea darului prorocirii, pe care însă îl primeşte cu frică şi cutremur.

Conştient de ceea ce i se întîmplă, cum că este repus în treapta sa de proroc, David se smereşte, rugîndu-se: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi slujirea Ta nu o lua de la mine!” Toate slujirile sînt lucrări ale Duhului Sfînt, de aceea mi se pare că, aici, prin rugămintea de a nu-i fi luat Duhul Sfînt, David se roagă pentru păstrarea slujirii de proroc, pe care a avut-o pînă la căderea în păcat.

Smerenia cu care David cere să nu fie lepădat de la faţa lui Dumnezeu, deşi era învăluit în har, avînd şi încredinţarea prorocului Nathan asupra iertării, arată treapta de sus a sfinţeniei. Prin această cerere, David se aseamănă cu un Serafim care, în timp ce dă slavă lui Dumnezeu, îşi acoperă faţa cu aripile.

~ de Petre pe Octombrie 13, 2008.

3 Răspunsuri to “Pr. Savatie Bastovoi despre Psalmul 50 (9)”

  1. Parinte,citirea psalmului 108 poate sa omoare omul vizat?Parinte,mi-e teama si sunt obosita si smintita.Cine ma poate casatori fara a fi,in prealabil, casatorit la primarie?Simt ca asa trebuie sa se intample in cazul meu.Ajuta-ma,parinte

  2. Daca vreti sa vorbiti cu pr. Savatie, mergeti pe blogul dansului: http://savatie.wordpress.com/.

  3. multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: