Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 18, 1-7

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

Psalmul 18 întru sfârşit. Psalm al lui David.

Şi psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit, deoarece David l-a alcătuit atunci când a ajuns bătrân şi privea la sfârşitul vieţii; ori se zice întru sfârşit pentru că prooroceşte despre lucrul care s-a făcut la sfârşitul veacurilor. (…) Căci astupă gurile celor bârfitori, care propovăduiesc ateismul care va urma[1], după Atanasie, adică [cei care zic] că nu Dumnezeu a făcut toate, ci lucrurile s-au făcut de la sine[2].

1. Cerurile spun [povestesc] slava lui Dumnezeu,

„Nu însufleţitele ceruri, folosindu-se de înfăţişarea şi privirea lor cea frumoasă ca de un glas, totdeauna propovăduiesc tuturor mărimea şi slava lui Dumnezeu, Care le-a făcut, că a zis Solomon că: Din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteal se cunoaşte lucrătorul lor (Cartea Int. lui Sol. 13: 5). Iar cel ce vede mărimea cerului cea atât de întinsă, chipul, frumuseţea, aşezarea şi celelalte însuşi fireşti ale lui, crede în puterea ziditoare a lui Dumnezeu, având dascăl numai privirea cerului. Iar ceruri numeşte întâiul cer, care este mai înalt decât tăria, însă în loc de singular a folosit numărul plural, după obiceiul limbii evreieşti, precum zic Hrisostom şi Teodorit, care foloseşte fie pluralul, fie singularul, zicând „cer”, căci deşi întâiul cer este nevăzut de noi, din vederea tăriei deducem şi existenţa acestuia[3]. Ori prin numele cerurilor se referă numai la tărie, fiindcă numai aceasta poate fi văzută. Drept aceea, stihul următor este tălmăcitor al celui dinaintea lui[4].

şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.

„Dacă, precum am zis, acest al doilea stih este tălmăcitor celui dintâi, de mai sus, urmează că ceea ce mai sus a numit ceruri aici este numit tărie, iar ceea ce a zis mai sus: cerurile spun {povestesc}, tot aceasta o zice şi aici: vesteşte tăria, iar ceea ce s-a zis mai sus: slavă, pe aceasta o zice şi aici: facerea mâinilor. Şi pentru ca să zic mai pe scurt, David vrea să zică că chiar şi numai vederea cerului este destul de învăţătoare [pentru a fi învăţaţi] despre mărimea lucrării lui Dumnezeu, Care a facut-o, căci această mare lucrare a lui Dumnezeu a numit-o slavă şi facerea mâinilor.

2. Ziua zilei spune cuvânt,

De s-ar fi zidit lumea [de la sine], sau de s-ar mişca singură, cu siguranţă că zilele şi nopţile nu ar fi păzit hotarele [limitele] lor, dar, fiindcă Dumnezeu este atât de pro-socotitor [prevăzător] (înainte-purtător de grijă) al tuturor, din multa bună-rânduială a zidirii se vede că ziua cea dintâi spune întotdeauna despre cea de-a doua, iar a doua pe a treia, şi de aici înainte una pe alta, în virtutea hotarului şi rânduielii, Dumnezeu rânduind fiecăreia din ele cele de trebuinţă, într-un fel, ziua cea dintâi izbucneşte [anunţă], adică vesteşte celeilalte graiul [cuvântul], adică porunca lui Dumnezeu despre aceasta [despre rânduiala şi intenţiile Lui].

şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.

Ceea ce a zis mai sus pentru zile, tot aceasta zice aici şi pentru nopţi, deoarece fiecare noapte vesteşte nopţii celeilalte cunoştinţe, adică învăţătura despre hotarul şi rânduiala pe care Dumnezeu a rânduit-o fiecăreia, încât prima să nu se lăcomească şi să o vatăme pe cealaltă, ci printr-o regulă şi un hotar oarecare prin care, uneori, zilele se fac mai mari decât nopţile, iar alteori, nopţile se fac mai mari decât zilele, şi iarăşi, alteori, zilele se fac întocmai cu nopţile, şi iarăşi nopţile deopotrivă cu zilele, ca să păzească între ele dreptate şi bună armonie. Ori, zicând că ziua spune cuvânt şi noaptea vesteşte ştiinţă, vrea să vădească pronia lui Dumnezeu asupra făpturii, căci rânduiala este învăţător al proniei, adică învaţă că există pronie. Insă zicerea se înţelege şi într-alt chip, ziua este Tatăl, ziua este şi Fiul, pentru strălucirea Dumnezeirii, iar prin aceea că ziua zilei spune cuvânt se arată că Tatăl a grăit Fiului, căci zice Domnul: Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc (In. 12: 49), şi iarăşi noapte este Hristos după omenire, cumpănind cu Dumnezeirea, Care vesteşte oamenilor cunoştinţa de Dumnezeu[5].

3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.

Zicerea aceasta se cuvine a o citi în chip întrebător, după dumnezeiescul Chirilşi Atanasie. (…) E ca şi cum ar zice David: „Oare nu sunt graiuri, nici cuvinte ale acestor zidiri neînsufleţite de care am pomenit – adică ale cerurilor, zilelor şi nopţilor? Oare nu se aud glasurile lor? Căci atâta timp cât glasurile lor nu se aud (căci nu au glasuri), este vădit că nu au glasuri proprii, nici cuvinte, fiindcă părţi ale glasului celui cu încheieturi [articulaţii] sunt grăirile şi cuvintele”. Nedumerindu-se astfel, dezleagă nedumerirea zicând:

4. în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor.

Răspunde astfel: „Atât de multe sunt cuvintele neînsufleţitelor ceruri, ale zilelor şi ale nopţilor, încât tot pământul este plin de graiurile şi glasurile lor, după chipul în care s-a zis, adică aceea că oamenii cei cuvântători [raţionali], văzând frumuseţea şi armonia cerurilor, a zilelor şi a nopţilor, se îndeamnă la slavoslovia Făcătorului lor. Drept aceea, glasurile de mulţumire ale oamenilor cuvântători se socotesc a fi glasuri ale cerurilor celor necuvântătoare”. Aceasta se înţelege şi din cele următoare: …şi la marginile lumii graiurile lor, cuvinte zise acum a doua oară pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor, iar prin marginile lumii sunt arătate mărimile şi lăţimea lumii, căci Proorocii obişnuiesc, şi mai ales David, a grăi aceeaşi noimă (înţeles) folosind cuvinte diferite, însă cineva ar putea înţelege acestea şi după alt chip, adică cum că David – după ce ne-a învăţat că cele mai-nainte zise zidiri strigă oarecum [zicând] că pronia lui Dumnezeu există, şi ocârmuieşte lumea şi o ţine împreună [în unitate] – va prooroci că în fiecare neam şi seminţie se află unii oameni care înţeleg un astfel de glas al neînsufleţitelor şi necuvântătoarelor zidiri. De aceea şi zice: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte din vreo limbă sau vreo vorbire [dialect] ale vreunui neam, prin care să nu se audă şi să nu se înţeleagă cele de mai-nainte glasuri ale zidirilor”, însă acest cuvânt a luat sfârşit [s-a împlinit], deoarece în toate părţile pământului şi în toate neamurile se află oameni care înţeleg şi zic că Pronia lui Dumnezeu există. Noima de faţă, auzirea, trebuie să o înţelegem în loc de „se vor auzi”, timpul prezent fiind înlocuit de cel viitor, ori [mai putem înţelege] că David s-a folosit de timpul prezent din pricina însuşirii [specificităţii] proorociei, care pe cele viitoare le vede ca prezente şi trecute .

5. în soare a pus locaşul Său,

Înţelesul acestei ziceri este de acest fel: soarele a fost rânduit de Dumnezeu ca să-şi aibă locuinţa Sa în cer, căci şi Moise a zis despre cei doi mari luminători, soarele şi luna, că au fost puşi întru tăria cerului ca să lumineze pe pământ (Fac. 1: 15-17). Multora această zicere li s-a părut bine alcătuită, noi însă, punând virgulă după locaş, şi pe pronumele Său înlocuindu-1 cu adverbul de loc „acolo”, cu lesnire putem alătura zicerea: „A pus şi a hotărât locuinţa soarelui acolo”. Unde? în tăria cerului, în fiind de prisos, o astfel de structură nepotrivit alcătuită fiind întâlnită în multe alte părţi ale Scripturii. „Soarele dar, zice, nelăsându-şi cândva locuinţa cea de Dumnezeu rânduită lui, adică cerul, se face şi el propovăduitor al slavei şi Proniei lui Dumnezeu.”

iar el ca un mire ce iese din cămara sa.

Aici lipseşte [verbul] „a fi”. „Soarele, zice, cu podoaba unor raze care strălucesc, este frumos ca şi mirele atunci când iese din cămara de nuntă.”

6. Bucura-se-va, ca un uriaş să alerge în cale,

Şi de aici se înţelege că s-a zis un timp în loc de altul, căci bucura-se-va se ia în loc de „se bucură”, căci soarele se bucură să-şi alerge rânduita lui cale a cerului, precum şi viteazul uriaş aleargă bizuindu-se pe puterea sa, adică soarele este întotdeauna neobosit, de mii de ani ostenindu-se şi slujind poruncii lui Dumnezeu din marginea cerului ieşirea lui.

7. şi întâmpinarea luipână la marginea cerului;

Adică ieşirea soarelui este răsăritul, atunci când iese în sus, din orizontul cerului, iar prin întâmpinarea lui se înţelege apusul, atunci când se ascunde în orizontul cel de sub pământ al aceluiaşi cer, iar timp de o zi sau de o noapte înconjoară o emisferă a cerului, iar într-o zi şi o noapte întreagă înconjoară două emisfere ale cerului, şi astfel luminează toată lumea.

şi nu este cine să se ascundă de căldura lui.

„Nu există nici un loc, zice, şi nici un om care să nu se îndulcească de fierbinţeala şi căldura soarelui, ci toate locurile, împreună cu toate cele nesimţitoare [neînsufleţite], sadurile şi toţi oamenii împreună cu toate vietăţile sunt încălzite de către el. Iar lucrul cel minunat e acela că soarele, prin una şi aceeaşi depărtare, le luminează şi le încălzeşte pe toate, în timp ce focul de care noi ne slujim luminează şi el de departe, dar nu încălzeşte decât dacă se apropie cineva de el”, după Teodorit. Aşadar, David, lăudând şi frumuseţea, şi puterea soarelui, drumul şi trebuinţa [pe care o avem] de dânsul, arată din toate acestea puterea cea bogată pe care o are Făcătorul soarelui[6]. Aceasta este tâlcuirea cea netedă, fără lipsuri şi lesnicioasă a zicerilor de mai sus ale lui David. însă unii, precum Asterie, înţelegând alegoric, zic că prin ceruri sunt numite cetele îngerilor celor netrupeşti care totdeauna slăvesc pe Dumnezeu, precum i-au auzit că sunt Proorocii Isaia şi lezechiel, ori prin ceruri, Asterie şi Origen au înţeles pe oamenii cei mai presus de lucrurile pământeşti, care prin filosofia contemplativă se ridică cu mintea la ceruri, iar prin tărie înţeleg pe bărbaţii cei întăriţi cu filosofia practică, şi care sunt nebiruiţi de loviturile ispitelor, însă prin zi (v. 2) au înţeles puterile cele luminate ale îngerilor, fiindcă lumini de-al doilea sunt numiţi îngerii, şi încă pentru că rânduielile cele mai înalte împărtăşesc celor mai de jos poruncile cele luminate ale lui Dumnezeu, iar prin nopţi au înţeles pe oameni, din pricina întunecării şi grosimii trupului, care opresc de la suflet strălucirile dumnezeieşti, iar celelalte ziceri ale psalmului le-au înţeles la fel ca şi acestea, prin alegorie. Iar prin în tot pământul a ieşit vestirea lor, 1-au înţeles pe marele Pavel din Epistola către Romani (1: 18). Iar la momentul potrivit au potrivit zicerea cu Apostolii şi Evangheliştii Domnului. Iar aceasta: în soare a pus locaşul Său, oarecari [tâlcuitori] o redau prin alegorie astfel, zicând că Hristos locuieşte în omul care străluceşte cu razele faptelor bune: Căci Eu, zice, şi Tatăl Meu vom veni şi ne vom face locaş la el (In. 14: 23). Ori prin locaş al lui Hristos se înţelege omenitatea pe care a luat-o, întru care locuind, şi după Ipostas unindu-Se Dumnezeu-Cuvântul, a pus-o întru lumină, adică vieţuia şi petrecea strălucit şi arăta ca un mire frumos: împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44: 2). întrucât era strălucit ca soarele de razele şi darurile faptelor bune, Acelaşi Hristos, înţelegătorul Soare al dreptăţii, precum a proorocit Maleahi, S-a bucurat să alerge (v. 6) pe calea spre moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră[7]. Şi pogorându-Se de la marginea cerului, iarăşi S-a întors la Dânsul: Că am ieşit, zice, de la Tatăl, şi am venit în lume, şi iarăşi las lumea, şi merg la Tatăl (In. 16: 28). Şi nimeni nu s-a ascuns de luminare şi încălzirea cuvintelor Lui, ci toţi s-au luminat, şi duhovniceşte s-au încălzit.


[1] Acest tip de ateism era răspândit şi la sfârşitul veacurilor vechitestamentare şi păgâne, atunci când a venit Hristos. Avem şi la sfârşitul veacurilor de după Hristos un ateism, nu foarte diferit de cel vechi, acum el se numeşte evoluţionism, un curent care s-a răspândit cu o furie demonică încă de la apariţia lui, la începutul secolului XIX. Filosofîa acestuia e în parte responsabilă pentru secularizarea vieţii şi marginalizarea religiei. El a pătruns – la modul discret – şi în legislaţiile popoarelor, constituindu-se ca filosofic socială; legea evoluţiei speciilor [„legea junglei”, cum mai este numită, sau legea supravieţuirii prin eliminarea celuilalt, „the survival of the fittest”, zic occidentalii] sau legea animală a devenit mod de viaţă.

[2] Teodorit zice că: „David cuprinde aici trei legi: 1. pe cea firească, care întru zidire propovăduieşte pe Făcătorul; 2. pe cea dată prin Moise, care mai multă cunoştinţă despre Făcătorul pune întru cei ce vor a lua aminte; 3. pe cea a harului, care curăţă desăvârşit sufletele şi de stricăciunea cea de acum le sloboade. De aceea ne şi trimite la sfârşit, căci mai-nainte vesteşte Noul Testament, făcut la sfârşitul veacurilor”.

[3] Pentru aceasta, Teodorit a zis: „«Cerul cerului Domnului». Că cerul cel ce se vede s-a făcut pământului ca un acoperământ oarecare, iar cel mai sus este acoperământul acestuia. Deci pentru aceasta se numeşte «cer al cerului» şi «cer al cerurilor». Este cu putinţă a vedea şi la noi cetăţi care au numire îndoită, pentru că zicem şi Tarson, şi Tarsis; şi Tiva, şi Tivele, pentru aceeaşi cetate. Tot astfel şi cei vechi numeau o cetate şi Michina, şi Michinele, numind o cetate la plural”.

[4] Despre numărul cerurilor, Marele Vasile zice: „Cei ce au filosofat despre cer, zic că este doar un cer (…), iar noi suntem atât de departe de a nu crede şi în al doilea cer, încât şi pe al treilea îl căutăm, de a cărui vedere s-a încredinţat Fericitul Pavel”. Iar Hrisostom zice: „Nu a zis grăiesc [despre], ci povestesc, adică îi învaţă pe alţii, iar ca ucenici îi are pe oameni, propunând în loc de litere frumuseţea firii lor, dându-le tuturor să înţeleagă învăţătura despre puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care se află într-însele ca în nişte cărţi”. Zice şi Hrisostom: „Căci atunci când vei vedea frumuseţea, mărimea, întregimea [unitatea] ce se păzeşte de atâtea veacuri şi strălucirea, şi pe acestea toate adunându-le, vei slăvi pe Făcătorul lor, [căci] cerul a spus slava aceasta, însă se zice că el povesteşte slava lui Dumnezeu. Tot astfel şi cei ce au viaţă minunată, chiar dacă tac, [totuşi] slăvesc pe Dumnezeu, căci pentru dânşii sunt alţii care slăvesc pe Dumnezeu. Iar anagogic, prin ceruri se înţeleg Apostolii, care au vestit slava lui Hristos, iar prin tărie Biserica credincioşilor”. Şi în altă parte, Hrisostom numeşte cerurile: „O carte prea-mare şi pentru proşti, şi pentru înţelepţi”.

[5] Iar că ziua zilei spune cuvânt, alţii mai potrivit au înţeles [versetul], [pomenind de vremea] când a zis Fiul: Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi (In. 12: 28). Iar noaptea nopţii vesteşte ştiinţă [pomeneşte de vremea] când întunecatul Iuda a vândut pe Domnul întunecaţilor iudei. Preafrumoase sunt şi cele pe care le adaugă alţii: ziua zilei spune cuvânt: Gavriil zicând Fecioarei graiurile buneivestiri, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă: şarpele grăind Evei cele ale Născătoarei. Şi iarăşi: ziua zilei: Născătoarea de Dumnezeu spune Elisabetei salutul tot astfel şi Elisabeta Născătoarei de Dumnezeu. Iar noaptea nopţii vesteşte ştiinţă: Hristos, în pântecele Fecioarei, ca într-o noapte întunecată aflându-Se, a dat cunoştinţă Mergătorului-înainte, celui ce era în pântecele Elisabetei ca într-o noapte, că ea însuşi este [cea care-L va naşte], iar pruncul a săltat în pântece de bucurie. Zice însă şi Hrisostom: „împărtăşind ca două surori moştenirea Părintelui (adică ziua şi noaptea), în cumpene şi în măsuri, fără a-şi face nedreptate una alteia”.

[6] Grigorie Teologul a zis despre soare acestea: „Frumos ca un mire, iute şi mare ca un uriaş. Atât de puternic, încât cuprinde toate marginile pe care cu fierbinţeala le ajunge, iar de simţirea lui nimic nu poate scăpa, şi toată vederea o umple de lumină, şi firea trupului înfierbântând-o cu căldură fără a o arde, cu blândeţea – bune întocmiri, şi cu regula mişcării – ca şi cum ar fi în toate de faţă, şi pe toate cuprinzându-le deopotrivă”. A zis însă şi Teodorit: „Soarelui i-a pus locuinţa în ceruri, ca purtându-se el pe acelea, după frumuseţe adică să urmeze mirelui care iese din cămara sa cu multă podoabă, iar după iuţime – este ca un uriaş ce aleargă cu multă grăbire şi tărie, neputând nimeni a-1 opri, nici a împiedica mergerea lui înainte. Aşa şi acesta, iese de la Răsărit şi într-o zi aleargă [înconjoară] cerul şi ajunge la apus, dând fiecărei vietăţi din căldura sa”.

[7]De unde a zis Purtătorul de Dumnezeu Maxim: „Fiindcă se tâlcuieşte uriaş ce cade asupră-le, s-a bucurat şi Domnul în calea iconomiei, lucrând mântuirea noastră, şi a căzut peste taberele vrăjmaşilor, stricând silnicia lor pe care o avea asupra noastră”. Iar Marele Vasile adaugă zicând: „Deci dacă soarele aceasta supus stricăciunii este atât de frumos şi de mare, (…) cât de frumos va fi Soarele dreptăţii? Dacă orbului îi este pagubă că nu-1 vede pe acest soare simţit, câtă pagubă va fi păcătosului a se lipsi de adevărata lumină?”

~ de Petre pe Octombrie 11, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: