Pr. Savatie Bastovoi despre Psalmul 50 (8)

Istorisire despre psalmul 50 al prorocului şi împăratului David

De Savatie Baştovoi

Sursa: Blogul Pr. Savatie

VIII

Am spus că David pare să facă un nou legămînt cu Dumnezeu atunci cînd îl roagă să-şi întoarcă faţa de la păcatele sale şi să-i şteargă toate fărădelegile. Acest lucru se vede din faptul că nu cere doar ştergerea păcatului pentru care a fost mustrat de prorocul Nathan, ci spune „toate fărădelegile mele şterge-le”.

Văzînd că a fost iertat pentru acel păcat de moarte, David capătă îndrăzneală înaintea milostivirii lui Dumnezeu, cerînd iertare şi pentru alte păcate ştiute şi neştiute. Stă în firea omului ca atunci cînd dobîndeşte de la cineva un dar sau un împrumut nesperat să îndrăznească să-l roage şi pentru alte cereri. Aşa şi Prorocul, văzînd dărnicia lui Dumnezeu, dar mai ales avînd descoperirea (revelaţia) iertării păcatelor prin jertfa lui Hristos – căci am zis mai înainte că Legea poruncea uciderea cu pietre pentru cel ce săvîrşea astfel de păcate -, se grăbeşte să ceară deplina curăţare şi înnoire prin harul lui Dumnezeu, pentru a putea începe o viaţă nouă, lipsită de păcat.

David rîvneşte cu toată fiinţa înnoirea vieţii sale, de aceea, în cuvintele următoare nici nu mai spune „curăţeşte-mă”, ci, încrezut în puterea lui Dumnezeu, îl roagă:

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele!

Sfîntul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia că Prorocul nu cere curăţarea inimii, ci rezidirea ei. Adică, pînă într-atît, mi se pare, a urît păcatul pe care l-a născut inima sa – pentru că, zice Hristos, din inimă ies curviile, furtişagurile, uciderile şi celelalte / Evanghelia după Matei 15, 19/ -, încît, laolaltă cu păcatul, şi-a urît şi propria inimă, după cuvintele Mîntuitorului care a zis: cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică /Evanghelia după Ioan 12, 25/. Această ură a păcatului pînă la ura de sine îl face pe David să-l roage pe Dumnezeu să-i zidească o nouă inimă care să nu păstreze în ea nimic din răul săvîrşit de el. Această rugăciune arată marea credinţă a Prorocului, dar şi cunoştinţa, în Duhul Sfînt, că Dumnezeu îndeplineşte astfel de rugăciuni.

„Duhul drept” pe care îl cere Prorocul este, aici, puterea voinţei care păzeşte inima de abaterile pătimaşe. Tot omul se naşte cu inimă curată, dar din pricina slabei voinţe, îşi lasă inima cucerită de gînduri şi dorinţe care o murdăresc. Acest duh drept al omului îşi capătă întărirea din harul Dumnezeiesc. Voinţa omului, care are o lucrare liberă, se înnoieşte, întăreşte de la Dumnezeu, dar nu este înlocuită, rămînînd aceeaşi în orientare. De aceea David cere rezidirea, înlocuirea inimii, ca simbol al dorinţelor păcătoase dobîndite, dar cînd vorbeşte de duhul, adică voinţa sa, cere să fie doar înnoit, întărit cu putere de sus, deoarece voinţa sa a fost întotdeauna orientată spre bine, păcatul fiind săvîrşit din orbire, nu dintr-un obicei al voinţei.

~ de Petre pe Octombrie 5, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: