Sf. Ioan Gura de Aur – Tâlcuire la Psalmul 140 (3)

Omilie la Psalmul 140 – Despre rugaciune

Trad.: Ierom. Prof. Policarp Chitulescu

Sursa: www.crestinortodox.ro

Acestia numeau fericite neamurile straine de adevaratul Dumnezeu, care se ridica dupa ce au infaptuit tot felul de crime; aceia fericeau poporul caruia Dumnezeu ii vine in ajutor (Ps. 143; 5) si iarasi: „Nu ravni la cei ce viclenesc nici nu urma pe cei ce fac faradelegea.” (Ps. 36; 1)

I-ati vazut pe sfintii care impart altora cu darnicie incurajari si care raman – ei insisi – neclintiti in mijlocul ispitelor?

Ascultati cuvintele lui Iacov: „De-mi va da Domnul paine sa mananc si haine sa ma imbrac…” (Facere XXVIII; 20), auziti-l pe Avraam zicand: „Ca nici o ata sau curea de incaltaminte nu voi lua din toate cate sunt ale tale” (Fc. XIV; 23). Cand sotia lui era amenintata cu necinstirea si cand el insusi suferea de foame, nu a rostit nici un cuvant nepotrivit si nici cand i-a zis fiul sau: „Tata, iata lemnele si focul, unde este oaia?” Iata cu cata dulceata si intelepciune ii raspunde: „Fiul meu va ingriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale” (Fc. XXII; 78). El nu cedeaza nici firii, nici milei ascultand cuvintele pe care i le spunea fiul sau intre patru ochi cand totul era prielnic trezirii sentimentului de iubire paterna; si nu se poate spune ca stima omeneasca ii retinea lacrimile; caci de intelepciunea aceasta ferma si de neclintit el da dovada intr-un loc indepartat, departe de orice martor.

Ati vazut pedeapsa acelora care se dedau la veselie nebuneasca? Aduceti-va aminte acum de niniviteni care si-au aflat mantuirea, scaparea, in lacrimi si postiri. Ati observat si pedeapsa celor care-L ocarasc pe Dumnezeu prin cuvintele lor? Luati in seama rasplata celor care L-au binecuvantat: „Binecuvantat sa fie cel ce Te va binecuvanta, blestemat sa fie cel ce Te va blestema” (Num. XXIV; 9). „Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, rugati-va pentru cei ce va ocarasc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri.” (Mt. V; 44-45) Vedeti ca nu trebuie sa avem fara dreapta socoteala gura inchisa sau deschisa ci trebuie sa stim sa discernem timpul cand e nevoie sa vorbim si cand sa tacem. Iata de ce Psalmistul se roaga Domnului asa: „Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele”. Or, care e acest paznic daca nu gandul la Judecatorul de temut ce tine in maini focul gatit spre a pedepsi neinfranarea limbii?

Alegeti acest pazitor, care va face sa rasune amenintarile in constiinta voastra si niciodata aceasta usa nu va fi deschisa la vreme nepotrivita; ea nu se va deschide decat pentru folosul vostru si pentru a va asigura bunuri nenumarate.

E sfatul pe care ni-l da Inteleptul: „Aduceti-va aminte mereu de sfarsit si nu veti pacatui niciodata” (Eccl. VII; 40). Iata, e acelasi gand ca mai inainte. Pentru mine el e si mai infricosator amintind nu numai ceea ce trebuie sa soseasca la moarte ci si ceea ce trebuie sa-i urmeze, adica focul pe care Judecatorul il tine in mainile Sale. Fiti credinciosi acestui obicei si nici un gand rau nu va va incolti in suflet.[1]

Acestui sfat adaugati prevenirea Mantuitorului ca, in ziua Judecatii, veti da seama de tot cuvantul desert. Amintiti-va ca printr-un cuvant a intrat moartea in lume. Daca intaia femeie (Eva) n-ar fi avut cu demonul discutia pe care o stiti, daca n-ar fi avut incredere in cuvintele lui, acesta nu i-ar fi putut face nici un rau si ea n-ar fi aratat fructul oprit sotului ei si el n-ar fi mancat deloc. Zicand asa, nu doresc sa arunc vina iar asupra gurii ori a limbii, ci, pe folosirea vinovata pe care au si facut-o si care se datoreaza lipsei de vigilenta a duhului lor.

Gura devine inca o data calea pierzarii atunci cand se deda saruturilor ori lucrurilor rusinoase si necuratiilor sau inselaciunilor si vicleniilor. Prin urmare trebuie de asemenea sa asezam aici un paznic. Asa a fost sarutul lui Iuda, sarut plin de ipocrizie; dar Sfantul Pavel recomanda credinciosilor sa-si dea reciproc un sarut cu totul altfel: „Imbratisati-va unii pe altii cu sarutare sfanta” (II Cor.XIII; 12). N-a fost asa nici sarutarea pe care David i-a dat-o lui Ionatan, sarutare sfanta, neprihanita ce izvora dintr-o afectiune sincera. O astfel de sarutare ii dadeau credinciosii Sfantului Pavel aruncandu-se la gatul lui si imbratisandu-l cu dragoste. Iata, deci, de ce Psalmistul ii spune Domnului: „Pune Doamne paza gurii mele si usa … „(F.A. XX; 37); si el nu se multumeste sa zica: „O usa”, ci adauga: O usa care s-o inchida cum trebuie, care s-o inconjoare cu totul si sa-i dea o siguranta desavarsita.

Limba mai poate duce la moarte si altfel, atunci cand indrazneste sa zica: De ce aceasta? Cu ce scop s-a intamplat acest lucru? Sfantul Pavel ii critica pe acesti vorbareti, trancanitori, atunci cand le spune: „Dar cine sunteti voi care-i raspundeti lui Dumnezeu impotriva” (Rom. IX; 20). Or, nu trebuie sa ne pazim numai gura ci trebuie sa incepem cu insusi sufletul nostru. E ceea ce-l facea pe Intelept sa afirme: „Cine va pune peste cugetul meu batai? Si peste inima mea invatatura intelepciunii? Ca ratacirile mele sa nu fie crutate si sa nu fie ingaduite pacatele?” (Intelepciunea lui Isus Sirah XXIII; 2)

Iata de ce Domnul nostru Iisus Hristos inabusa chiar si gandurile prin cuvintele: „Oricine priveste la o femeie spre a o pofti s-a si desfranat cu ea in inima lui” (Mt. V; 28). Vedeti ca nu lasa timp acestor ganduri sa se dezvolte si ca stinge primele izbucniri si tasnituri ale desfranarii si ale maniei „Cel ce se va mania pe fratele sau, vrednic va fi de judecata” (Mt. V; 22).

O alta sursa de mare siguranta este vorba cu masura, ceea ce-l face pe autorul Proverbelor sa zica: „Multimea cuvintelor nu scuteste de pacatuire, iar cel ce-si tine buzele lui este un om intelept” (Pilde X; 19). „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele”. O alta varianta zice: „Nu lasa ca inima mea sa se rataceasca in vorbiri rele, ca sa nu zamisleasca ganduri omoratoare”. De ce sa inversam aici ordinea fireasca si sa vorbim de gura inainte de a discuta despre inima? Psalmistul a facut-o dupa un plan bine stabilit. Atunci cand prizonierii vor sa fuga, temnicierii lor cauta mai intai de toate sa se asigure de portile inchisorii; aceasta e prima lor grija si odata luata aceasta precautie, ei isi indeplinesc cu usurinta indatoririle. Psalmistul urmeaza aici acelasi drum si iata sfatul pe care-l da: „Usile sa fie inchise si nu veti fi inselati cu usurinta de gandurile rele”. De aceea se impotriveste in primul rand patrunderii lor in suflet si le smulge din radacina spunandu-I Domnului: „Sa nu abati inima spre cuvinte de viclesug”. Nicidecum Dumnezeu nu ne duce inima la rau, departe de noi acest gand, dar iata intelesul acestor cuvinte: „Nu-mi lasa inima sa se intoarca spre ganduri vinovate si sa rataceasca in ele pentru ca in inima se gaseste izvorul virtutii si al viciului deopotriva.

Dar care sunt cuvintele de viclesug? Acestea sunt numeroase si de mai multe feluri: cuvintele inselatoare si viclene, cele care arunca ocari asupra lui Dumnezeu si care IL hulesc, care duc la indepartarea de virtute si la iubirea patimilor; sunt cuvintele care raspandesc invataturi rele, al caror ecou se face auzit in apucaturi si moravuri rele si care primesc cu multa placere si multe altele asemenea, care sunt cuvinte de viclesug si care vin dintr-o inima adanc impatimita.

Insa, asa cum exista ganduri si cuvinte rele, exista de asemenea si cuvinte ale vietii. Iata de ce Apostolii ii spuneau Mantuitorului: „La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan VI; 69). Cuvintele vietii sunt cele ce dau viata, le mai numim si cuvintele mantuitoare pentru ca ne fac sa lucram la mantuire. De aici si sfatul Inteleptului: „Nu opri cuvantul in vreme de mantuire” (Intel. lui Isus Sirah IV; 25). Cuvinte de viclesug sunt si cele care ii inraiesc pe cei care le rostesc. Un aer infect naste boli, la fel si cuvintele rele si precum acest aer face ravagii in corp tot asa si astfel de cuvinte in sufletul care le primeste.[2]

Prorocul ii cere Domnului sa-l apere de asa ceva si adauga: Sa nu-mi lasi inima sa primeasca vreodata astfel de cuvinte si sa se indulceasca in ele. Observati cum stabileste existenta liberului arbitru si cum arata ca patimile nu vin deloc de la fire ci din nebagarea de seama care le deschide usile sufletului nostru? „Ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele”.[3]

Una dintre caile care conduc de-a dreptul la moarte este starea unui suflet pacatos care eliberandu-se de orice frica, cauta scuze pentru a-si acoperi orice fapta marsava. Voi spune acelasi lucru despre un om vinovat de adulter a carui pocainta un prieten viclean vrea sa i-o inabuse zicandu-i: E vina ta? Nu, ci pofta e de vina.

Pacatul este, fara indoiala, un mare rau, dar un rau cu mult mai ingrozitor e acela de a nega pacatul dupa ce l-ai comis. Iata, una dintre armele cele mai puternice ale diavolului. Protoparintii au trait aceasta trista experienta. Adam in loc sa-si marturiseasca pacatul, cum ar fi fost firesc, il arunca asupra Evei; Eva la randul ei il acuza pe diavol. Nu aveau decat un singur lucru de facut si anume, sa-I spuna lui Dumnezeu: Am pacatui, am facut neascultare, am calcat porunca; dar, din contra, departe de a-si marturisi greseala, ei incearca sa o justifice. Diavolul stie ca marturisirea pacatului este mijlocul cel mai puternic de a-l sterge, si ce face el? Indeamna sufletul sa se poarte cu nerusinare. Pentru tine, fratele meu scump, cand ai facut un pacat, zi: Am pacatuit. In aceasta consta apararea ta indreptatita. In acest fel, Il vei face prielnic iertarii pe Dumnezeu si in acelasi timp vei indeparta ocazia de a mai cadea in aceleasi greseli. Dar daca nu ai alta grija decat sa cauti scuze imaginare si sa alungi din inima orice sentiment de frica, ii oferi sufletului o usurinta mult mai mare pentru a recadea in aceeasi plasa atragand astfel mania lui Dumnezeu. Nu exista pacatos care sa nu gaseasca in nerusinarea sa o scuza pentru pacatele sale. Ucigasul isi pune crima pe seama maniei, hotul pe saracie, cel ce savarseste adulterul pe patima, un altul pe puterea sa. Acestea sunt scuze usuratice si desarte, justificari pe care mintea nu le poate accepta. Nu acestea sunt adevaratele cauze ale pacatelor ci numai vointa insasi a pacatosilor. Si o voi demonstra printr-un exemplu analog. Iata un om a carui viata se desfasoara in saracie, are si patimi, firea il face sa le simta cerintele si totusi sufletul ii ramane curat, neatins de nici un pacat; ce mijloc de aparare vor putea invoca? Ascultati si cuvintele Inteleptului: „Cine va pune peste cugetul meu batai? Si peste inima mea invatatura intelepciunii? Ca ratacirile mele sa nu fie crutate? (Intelep. lui Isus Sirah XXIII; 2). Socotiti-l si pe David, el nu-si cauta nici o scuza pentru pacatul comis ci se marturiseste vinovat: „Am pacatuit impotriva Domnului” (II Regi XII; 13). El ar fi putut spune: De ce aceasta femeie s-a aratat dezgolita privirilor? De ce se spala sub ochii mei? Dar el stia ca acestea sunt scuze absurde si prefera acestora o justificare mai sigura zicand: „Am pacatuit”. Nu asa a facut Saul. Samuel ii reproseaza pentru faptul ca a apelat la o ghicitoare si ii raspunde: „Sunt inspaimantat pentru ca strainii lupta impotriva mea” (I Regi 28; 15). Astfel, Saul a fost pedepsit strasnic. El nu trebuia sa spuna decat atat: am pacatuit, am calcat porunca lui Dumnezeu; dar departe de a zice asa ceva, el recurge la scuze usuratice si nebunesti: „Ca oamenii care savarsesc nedreptatea”. Psalmistul adauga aceasta imprejurare pentru ca e propriu nelegiuitilor sa se justifice cu nerusinare. Iata de ce David recomanda constant ca un act esential al virtutii, evitarea oricarei legaturi cu ei si tocmai din aceasta cauza (isi) incepe Cartea Psalmilor cu aceste cuvinte: „Fericit barbatul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor nu a sezut” (Ps. 1; 1). La fel, ori de cate ori se invinovateste, il vedea facandu-si marturisirea sincera a pacatelor. Atunci cand a facut numaratoarea poporului sau, a strigat: „Eu am pacatuit, vinovat sunt eu, pastorul.” (II Regi XXIV;17). El nu spune: „ce rau am savarsit facand aceasta numaratoare? El se osandeste pe sine si dobandeste astfel iertarea greselii.[4]

Intr-adevar nimic nu ne face mai vrednici de mila lui Dumnezeu ca marturisirea sincera a pacatelor noastre. Dar pentru aceasta trebuie sa evitam aceste adunari care n-au alt scop decat acela de a distruge frica de pacat si de a arunca sufletele intr-o lancezeala fatala. Iata de ce Pavel si Ieremia insita atat asupra acestui punct si ne indatoreaza cu strictete sa evitam orice partasie cu raii si cu cei a caror viata este dezordonata. Iov insusi pune printre virtuti, fuga de (pacatosi) rai: „Umblat-am oare intru minciuna si picioarele mele au zorit spre inselaciune? (Iov XXXI; 5). Psalmistul merge mai departe si afirma ca nici macar n-a stat in mijlocul lor: „Nu am sezut in adunarea desertaciunii” (Ps. 25; 4). La fel, Sfantul Pavel doreste ca nici un crestin sa nu se aseze la masa railor, nici sa aiba cea mai mica legatura cu ei: „Si daca vreunul nu asculta de cuvantul nostru prin epistola, pe acela sa-l insemnati si sa nu mai aveti cu el nici un amestec” (II Tesal. III; 14). „Nu voi vorbi deloc nici cu cei mai alesi dintre ei”. Urmand o alta versiune: „Nu voi manca din mancarurile lor cele mai bune” sau dupa o alta varianta: „Nu voi lua parte de fel la petrecerile lor”. Psalmistul da aici acelasi sfat ca si apostolul, adica sa ocolim placerile si sarbatorile lor unde se petrec grozavii multe si unde domneste o mare necuviinta.

Unul dintre semnele unei virtuti puternice, unul dintre mijloacele cele mai consistente pentru a ne stavili pacatele este acela de a ocoli aceste sarbatori, aceste adunari fara nici o grija pentru prietenii asemanatoare, de frica devenind sclavii simturilor, slabind puterea sufletului si paralizand in noi vigoarea intelepciunii.[5]

Astfel, vedem un mare numar care prin menajamente timide pentru prietenie s-au pierdut in valul betiei, au cazut in plasa depravarii si au aprins in ei focul placerii frecventand aceste banchete si teatre unde abunda nelegiuirile. „Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra dar untdelemnul pacatosilor sa nu unga capul meu”. Un alt intelept traduce: „Sa aiba dreptul mila de mine si sa ma certe in milostivirea sa”.[6]

Nu este aceasta inca o dovada sigura a virtutii de a nu ocoli reprosurile si de a primi dojenile pe care ni le fac dreptii? Iata intelesul cuvintelor Prorocului: nu vreau sa am nici o legatura cu aceia care au un limbaj magulitor ca sa ma piarda ci ma lipesc mai mult de cei care ma dojenesc cu folos, care imi scot la lumina pacatele si ma scot din greselile mele. Intr-adevar, unul dintre cele mai mari semne ale iertarii si ale milei este acela de a bandaja ranile sufletului. „Untdelemnul pacatosului sa nu unga capul meu”. Vedeti cum este intarit in virtute acest suflet? El accepta de bunavoie dojenile aspre ale dreptilor si respinge cuvintele magulitoare ale persoanelor rele. De ce? Pentru ca falsa mangaiere a unora a fost adesea mortala, in timp ce reprosurile vii ale celorlalti au fost datatoare de viata pentru suflet. Pe de-o parte, mila se gaseste alaturata mustrarilor, pe de alta, moartea urmeaza indeaproape falsa mangaiere. Aceasta il face pe Intelept sa zica: „De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten, iar sarutarile celui ce te uraste sunt viclene.” (Pilde XXVII; 6) Or, Apostolul face o recomandare analoga ucenicului sau atunci cand ii spune: „Mustra, cearta, indeamna.” (II Tim. IV; 2) Asa este intr-adevar, mustrarea sfintilor. Nu e aceasta exact ce fac doctorii? Ei nu se multumesc doar cu a taia carnea ci panseaza si ranile. La fel si Domnul nostru Iisus Hristos ca sa faca dojana mai usor de primit nu vrea nicidecum ca sa fie mai intai publica. „Mergi, spune El, si mustra-l pe el intre tine si el singur” (Matei XVIII; 15). La fel facea si Sfantul Pavel care mereu amesteca mangaierea cu mustrarea si spunea cand: „O galateni fara minte!” (Galateni III; 1) cand: „O copiii mei pentru care sufar iarasi durerile nasterii!” (Galateni IV; 19). Cel ce are datoria indreptarii (altora) trebuie sa foloseasca toate mijloacele posibile pentru ca dojenile sale sa fie primite de buna voie. Ii trebuie un mare discernamant pentru a aplica bine acest leac, si o foarte mare prudenta ca a aceluia care face o taietura pe trup. Cum asa? Pe de o parte ceea ce este supus instrumentului doctorului e diferit de partea de corp care sufera, pe cand aici e aceeasi substanta cea care suporta taietura si care resimte durerea. „Untdelemnul pacatosilor sa nu unga capul meu” Ce spune? Pacatosul, zice Psalmistul, nu are ca scop folosul celui caruia i se adreseaza ci pe al sau, el vrea sa para placut si plin de dragoste. Dreptul, din contra, isi sacrifica propriile interese pentru (cele) ale celui pe care il cearta. Iata cel ce stabileste intre cele doua o diferenta enorma. Ori, daca trebuie sa pedepsim pe cei rai chiar atunci cand dau dovada de compatimire, cand ne va fi ingaduit sa intram in legatura cu ei? In nici o imprejurare. Astfel, chiar atunci cand pacatosul ti-ar oferi bogatii, cand ti-ar promite placeri si onoruri respinge-le si fugi de ele. Dar pentru drept fii tinta zeflemelilor si amarelor sale reprosuri, alipeste-te de el si ai parte de un prieten adevarat.

„Voi pune chiar rugaciunea mea impotriva a tot ce le maguleste poftele”, o alta versiune: „Rugaciunea va fi impotriva patimilor lor” o alta: „Rugaciunea mea se va impotrivi nelegiurilor lor”. Vedem aici ce anume ii cere Psalmistul lui Dumnezeu si de asemenea observam ca el conlucreaza cu harul dumnezeiesc.[7]

Profetul ne invata astfel sa nu ne lasam ametiti de o prea mare incredere ci sa cooperam si noi dupa putinta cu harul dumnezeiesc. Ori, care este aici partea profetului? Nu sunt nici oi, nici boi, nici bani ci virtutile sale si o atentie sporita in a evita exemplul celor rai. Nu numai, spune el, ca nu vreau nici lingusirile lor vatamatoare si nici ocarile lor ci ma arat pe fata impotriva poftelor lor; si departe de a accepta mincinoasa lor mangaiere, voi pune rugaciunea mea impotriva dorintelor pacatoase pe care le au.

Acesta este intelesul cuvintelor: „Ca inca si rugaciunea mea este impotriva vrerilor (poftelor) lor. Zdrobi-se-vor de piatra judecatorii lor.” O alta versiune ar fi: „Sfaramati vor fi de piatra in mii de bucatele”. Iata cat de usor e sa birui pacatul si in ce prapastii te arunca patimile. Mai marii lor, spune Psalmistul, care au jefuit totul, n-au putut ocoli moartea; el nu zice simplu: au pierit ci s-au zdrobit, adica au fost nimiciti cu totul si n-a mai ramas nici cea mai mica urma din ei, ceea ce spune de altfel si despre necredinciosi: „a trecut si iata nu era si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui” (Ps. 36; 36). Ce inseamna cuvantul: „zdrobiti” are el acelasi inteles cu cele din apropiere. Deci, Psalmistul vrea sa spuna ca asa cum o piatra pe care o arunci in apa nu mai apare la suprafata, la fel si belsugul celor rai s-a scufundat adanc, fara intoarcere intr-o ruina totala. Sau mai bine zis spune ca puterea, taria lor, forta, se vor prabusi ca sa nu se mai ridice niciodata, asa se talcuieste varianta aceasta: „Sfaramati vor fi de piatra in mii de bucati. Auzi-vor graiurile mele ca s-au indulcit.”

O alta varianta spune: „Pentru ca ele sunt insotite de o paza tare”, o alta: „caci sunt placute” adica vor sti prin experienta care este valoarea (bogatia) invataturilor si sfaturilor mele. Pentru ca este roada fireasca a mustrarilor dreptilor si deoarece lectiile lor sunt pline de dulceata si de frumusete. Aceasta este intr-adevar virtutea: pentru cateva momente de suferinta, ea ne aduce bucurie vesnica. „Ca o brazda de pamant, risipitu-s-au oasele noastre langa mormant.” Un alt traducator spue: „Ca lucratorul cand despica pamantul, s-au risipit oasele noastre la marginea mormantului”, un altul: „Asa cum fierul zdrobeste si despica pamantul s-au risipit oasele noastre langa groapa”, si, in fine, un altul: „La fel cum cel care cultiva si sapa pamantul, oasele noastre au fost risipite aproape de mormant.” Dupa ce si-a amintit frumusetea de nespus a cuvintelor sale, el aduce aminte de incercarile trecute. Am suferit rele nespuse, zice el, ca un pamant sfasiat, brazdat, sapat in toate intelesurile am fost imprastiati, sortiti unei ruine sigure, ne-am apropiat de portile mormantului; totusi, in ciuda acestor incercari crude, preferam falsei mangaieri a pacatosilor dojenile si lectiile dreptilor. Orice s-ar intampla, intr-adevar, noi ramanem lipiti de nadejdea ce o avem in Tine si nimic nu ne va putea impiedica sa nu avem ochii indreptati spre Tine. Iata de ce adauga: „Caci catre Tine, Doamne, Doamne, ochii mei spre Tine am nadajduit, sa nu iei sufletul meu”. Adica, atunci cand toate nenorocirile la un loc, razboaiele, luptele, moartea, puterile iadului se vor napusti asupra noastra, nu ne vom departa nicidecum de aceasta ancora sfanta, ne vom pastra nadejdea tare ca ne vei veni in ajutor si ca fara arme ori lupte, vom fi aparati de dusmanii nostri.

„Am nadajduit in Tine, sa nu iei sufletul meu”. O alta varianta zice: „Sa nu faci desarta viata mea” adica nu ingadui sa plec din viata aceasta fara sa fi facut nici un lucru bun. „Pazeste-ma de cursa care mi-au pus mie si de smintelile celor ce fac faradelege”. Aici nu avem de-a face cu niste capcane obisnuite ci cu viclenii secrete si ascunse pe care e foarte greu sa le descoperi si sa le cunosti fara ajutorul Cerului. Psalmistul incheie acest psalm asa cum l-a inceput cu rugaciunea. El aminteste in acelasi timp partea de fapte care-i este proprie: nadejdea in Dumnezeu, privirile sale inaltate neincetat la El, ocolirea adunarilor de pacatosi ura pentru placerile lor vinovate; si cea care apartine lui Dumnezeu, ajutorul si paza care l-au aratat biruitor al celor mai mari piedici. Intr-adevar pentru ca virtutea sa fie desavarsita e necesar harul dumnezeiesc dar si efortul nostru personal. „Cadea-vor in mreaja lor pacatosii, ferit sunt eu pana ce voi trece”. In ce mreaja vor cadea acestia? In aceea a lui Dumnezeu, adica vor fi inlantuiti si inchisi. Cu adevarat, e potrivit ca dreptii sa le corecteze greselile si sa trezeasca in ei iubirea intelepciunii, asa cum e potrivit ca pacatosii ale caror rani sunt de nevindecat, sa mearga pana la pedeapsa, pana la chinuri. „Singur sunt eu pana ce voi trece” urmand o alta varianta: „Sunt in acelasi timp pana ce voi trece”; dupa o alta versiune: „In mine insumi” adica sunt adunat, concentrat in mine insumi si nu raspandit in afara; sau, mai bine, urmand pe cei saptezeci „voi fi izbavit de facatorii de rele, curat de orice legatura cu ei si salasluind singur cu mine insumi, ceea ce e semnul unei inalte virtuti . Si nu a tinut aceasta lege una, doua sau trei zile, ci intreaga sa viata. Nimic nu ne apara, nimic nu ne pazeste ca niste ziduri, nimic nu face sa infloreasca virtutea mai mult ca evitarea adunarii facatorilor de rele, reculegerea in sine insusi de-a lungul intregii vieti si de a trai departe de orice legatura cu cei ce pervertesc.

Nu e suficient sa vietuiesti in singuratate ca sa fii singur, trebuie sa ai inima patrunsa de iubirea intelepciunii. Pentru acelasi motiv, cei care traiesc in mijlocul zgomotului si agitatiei oraselor, se vor putea bucura de aceasta singuratate, daca ocolesc adunarile stricate si cauta insotirea cu oameni virtuosi. Pe aceasta cale mergi cu siguranta. Atunci, fie ca omul care se simte in stare sa-i indrepte (ridice) pe alti, sa intervina la cei care sunt dispusi sa primeasca medicamentele pentru a-i face mai buni. Cel care, din contra, este slab sa evite relatiile cu pacatosii daca nu vrea ca acestea sa-i fie fatale. Si astfel viata lui se va desfasura in liniste si pace si se va face vrednic de bunatatile vesnice pe care le putem obtine noi toti, prin mila Domnului nostru Iisus Hristos a Caruia este Slava si Imparatia acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

---

[1] Vom da seama pentru orice cuvant desert

[2] Existenta liberului arbitru

[3] Dezvinovatirile unui suflet pacatos il duc la moarte

[4] Marturisirea pacatelor linisteste mania lui Dumnezeu

[5] Urmarile fatale ale banchetelor si ale teatrelor

[6] Sa nu respingem reprosurile dreptilor

[7] Rugaciunea nu trebuie sa ne inspire o prea mare incredere (in noi) ci e necesar sa colaboram si cu harul lui Dumnezeu

~ de Petre pe octombrie 4, 2008.