Sf. Ioan Gura de Aur – Tâlcuire la Psalmul 140 (1)
Omilie la Psalmul 140 – Despre rugaciune
Trad.: Ierom. Prof. Policarp Chitulescu
Sursa: www.crestinortodox.ro
„Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma, ia aminte la glasul rugaciunii mele”[1]
Nu exista aproape nimeni, ca sa zicem asa, care sa nu cunoasca acest psalm, el se canta mereu, dar putini sunt cei care ii cunosc adevaratul inteles. Asa ca nu suntem oare vrednici de ocara si de reprosuri cantandu-l si avandu-i cuvintele pe buze si sa nu incercam deloc a-i patrunde sensul si puterea? Zarind o apa curata, limpede, nu te poti impiedica sa nu te apropii de ea, sa nu-ti cufunzi mainile ca sa-ti potolesti setea. Nu se poate ca acela care se plimba adesea pe pajiste sa nu iasa de acolo fara sa culeaga flori. Dar voi, care din frageda pruncie si pana la adanci batraneti, nu incetati a canta acest psalm, nu-i retineti decat cuvintele; stati langa o comoara ascunsa, duceti incoace si incolo o punga care ramane inchisa si curiozitatea nu va insufla nici macar dorinta de a afla cum se talcuieste acest psalm; nici o cautare, nici un studiu. Totusi, nu puteti deloc pretexta ca el e atat de lesne de inteles incat poate fi neglijat si ca nu mai e cazul sa fie cercetat un sens care se observa de la sine. Dar, din contra, acest psalm e foarte anevoios si neclaritatea lui este de ajuns sa trezeasca nu numai pe cel care e gata sa atipeasca ci si pe acela care doarme profund.
Deci, ce inseamna cuvintele: „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug” (Ps. 140; 4) sau „Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra” (Ps. 140; 5) … si ceea ce urmeaza, nu-i dupa marturisirea voastra mai obscur decat intunericul insusi? „Ca inca si rugaciunea mea este impotriva vrerii lor, zdrobi-se-vor de piatra judecatorii lor?” (Ps. 140; 5)
Totusi, in ciuda atator neintelesuri, foarte multi trec cu usurinta peste acest psalm ca peste o strofa oarecare. Dar sa nu mai starui in reprosuri ca sa nu va par respingator, ci sa ne apucam de explicarea acestor dificultati.
Acum plecati-va urechea cu toata atentia la cuvintele mele. Cred ca nu e intamplator, ca parintii au hotarat ca acest psalm sa fie rostit in fiecare seara[2] iar motivul care i-a determinat la aceasta nu e nicidecum versetul: „Ridicarea mainilor mele, jertfa de seara” (Ps. 140;20), pentru ca aceste cuvinte se intalnesc si in alti psalmi: „Seara si dimineata si la amiezi voi povesti si voi spune si va auzi glasul meu” (Ps. 54; 19) si in alt loc „A Ta este ziua si a Ta este noaptea” (Ps. 73; 17) si altfel „Seara se va salaslui plangerea iar dimineata bucuria” (Ps. 29; 5). Am putea gasi si multi alti psalmi pe care sa-i folosim la rugaciunea de seara. Ca atare, nu pentru acest motiv au hotarat parintii rostirea acestui psalm (seara) ci ei l-au asezat ca pe un leac izbavitor, ca pe un mijloc de ispasire si si-au dorit ca odata ajunsi la sfarsitul zilei, sa ne curatam prin cantarea acestui psalm de toata murdaria pe care a adunat-o sufletul nostru in timpul zilei, fie inauntrul caselor noastre sau oriunde in alta parte; caci e unul din medicamentele cele mai eficiente pentru a face sa dispara toata aceasta necuratie. Asemenea este si psalmul diminetii si nimic nu poate contrazice ceea ce am zis pana acum.
Acest psalm isi propune sa ne aprinda de dragoste pentru Dumnezeu, sa ne trezeasca sufletul si sa nu-l lase sa se apropie de El decat dupa ce L-a imbratisat cu foc si dupa ce s-a umplut de bucurie si mila.
Iata primele cuvinte ale acestui psalm si invataturile cuprinse (in ele): „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis de dimineata, insetat-a sufletul meu dupa Tine” (Ps. 62;1). Simtiti dragostea arzatoare din aceste cuvinte? Ori, iubirea de Dumnezeu pune pe fuga toate patimile si in fata amintirii de Dumnezeu toate pacatele se fac nevazute, toate rautatile sunt nimicite. „Asa in locul cel sfant m-am aratat Tie ca sa vad puterea Ta si slava Ta” (Ps. 62; 2). Ce inseamna cuvantul „asa”? M-am aratat cu dorinta aceasta, cu iubirea aceasta spre a contempla slava Ta care cuprinde tot pamantul. Dar nu trebuie sa lasam la o parte psalmul pe care am inceput sa-l discutam inlocuindu-l cu un altul care ar putea fi un soi de pregustare. Sa ne intoarcem, deci, la explicatia pe care am dat-o ca sa ne legam de ceea ce face obiectul acestei omilii.
Cum incepe Psalmistul? „Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma” (Ps.140; 1). Ce ziceti de aceasta? Aveti pretentia sa fiti auziti pentru ca ati strigat? Si pentru aceasta credeti ca rugaciunea voastra e bineprimita? Asadar, ca sa te rogi ai nevoie de o voce puternica si rasunatoare? Ce poate fi mai absurd? Caci, va intreb cu ce e mai prejos cel ce are vocea pitigaiata si slaba si cu limba greoaie si impleticita? Asa era Moise, si cui ii erau mai bineprimite rugaciunile ca lui? Nu strigau evreii in rugaciunile lor mai mult decat altii si totusi, Dumnezeu nu-i asculta? Puterea sau slaba intensitate a vocii sunt avantaje sau lipsuri ce vin de la natura. Ca atare, ele nu sunt nici cauza rugaciunii bineprimite si nici a rugaciunilor neascultate pentru ca nu-i nimic aici care sa fie vrednic de lauda sau de dispret. Amintiti-va de Abesalom al carui par ii scotea inca in relief frumusetea naturala. Iar Elisei, dimpotriva, nu era chel si pentru aceasta era sa ajunga bataia de joc a copiilor? Ori, frumusetea nu i-a ajutat aici lui Abesalom, iar lui Elisei, lipsa parului nu i-a adus nici o paguba. Deci, de ce sa mai discutam aici despre vocea slaba ori despre limba impleticita? Nu-l asculta Dumnezeu pe Moise, fara ca acesta sa spuna un cuvant si pe Ana, fara ca ea sa rosteasca o singura vorba? Si, din contra, nu le zicea Dumnezeu iudeilor: „In zadar va inmultiti rugaciunile, nu le voi asculta” (Isaia I;15).[3]
Ca atare, de ce spune aici Psalmistul: „strigat-am catre Tine, auzi-ma”? El vrea sa vorbeasca despre strigatul launtric care porneste dintr-un suflet inflacarat de iubire, dintr-o inima indurerata pentru pacate, un astfel de strigat asculta Dumnezeu de la Moise. Cel care striga isi mistuie toate puterile pe cand cel ce striga din strafundurile inimii isi foloseste toate puterile sufletului.
Un astfel de strigat cere Dumnezeu, unul care sa miste inima si care sa nu lase loc in timpul cantarii psalmilor niciunei neatentii ori distrageri. Dar nu numai aceasta cere Dumnezeu, ci vrea sa-L si rugam. Exista intr-adevar destui care se gasesc in biserica si care nu striga de loc catre Dumnezeu. Buzele lor lasa sa scape un tipat, ceea ce e bine, facand sa rasune numele Domnului, dar duhul lor ramane cu totul strain de ceea ce rostesc buzele. Facand asa, nu strigi nicidecum, nu te rogi cu adevarat ci ramai la rugaciunea formala, exterioara. Nu asa facea Moise: el striga si era auzit dupa cum Insusi Dumnezeu ii spune: „Ce strigi catre Mine?” (Ies. XIV;15). Aceasta nu s-a datorat doar strigatelor sale, ci linistea proprie l-a facut sa dobandeasca ceea ce dorea pentru ca s-a aratat vrednic de a fi auzit de Dumnezeu. Vreti sa vedeti ca Dumnezeu primeste chiar si de la pacatosi o rugaciune plina de ardoare si de staruinta cu strigate inmultite catre El? Luati in seama femeia pacatoasa strigand launtric, priviti la vamesul a carui rugaciune a fost de ajuns ca sa-l dezvinovateasca. Iata strigatul pe care-l inalta profetul si care-l face sa zica: „Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma”, tocmai de aceea ii cere lui Dumnezeu sa-I asculte rugaciunea. „Atunci cand strig catre Tine”, iata o alta calitate a rugaciunii. Daca el ii cere lui Dumnezeu sa-l auda, n-o face ca sa-i rasplateasca ravna ci pentru ca rugaciunea pe care I-o inalta este cu adevarat demna de Acesti Ochi care nu se inchid niciodata. Care este deci aceasta rugaciune?[4]
Aceea care nu doreste rau dusmanilor, care nu cere nici avere, nici bogatie, nici putere, nici slava, nimic din lucrurile trecatoare si care vrea doar bunurile nestricacioase si vesnice. Cautati – ne spune Domnul – Imparatia lui Dumnezeu” si toate acestea se vor adauga voua” (Matei VI; 33). „Atunci cand strig catre Tine”. Vedeti dar, ca diavolul isi intinde capcanele sale, mai ales cand ne rugam, el stie ca rugaciunea e o arma puternica si ca, in ciuda pacatelor si a ticalosiilor noastre, putem savarsi lucruri mari daca ne rugam cu caldura asa cum o cer dumnezeiestile invataturi. Ce face El? Se sileste sa ne faca sa cadem in lancezeala, sa distraga atentia duhului nostru, ca rugaciunea sa devina o forma goala, neroditoare. Ii cunoastem viclesugurile, sa ne indreptam deci impotriva lui toate puterile si sa imitam purtarea apostolilor. Dupa ce au suferit mii de feluri de persecutii, dupa ce au fost aruncati in inchisoare, pusi in pericole foarte mari, nu si-au cautat adapost decat in rugaciune zicandu-I Domnului: „Cauta spre amenintarile lor” (F.A. IV; 29) si ce adaugau? Zdrobeste-le puterea, nimiceste-i? Nu, ci „da robilor Tai sa graiasca cuvantul Tau cu toata indrazneala” (Ibid). Dar cum aceasta si prin ce mijloace? Oare dand mortii pe cei ce ne persecuta, distrugandu-i si ruinandu-i complet? Nicidecum. Dar cum? „Savarsind minuni si semne in numele Sfantului Tau Fiu Iisus” (Ibid 30). Vedeti ce rugaciune plina de intelepciune? Dupa atatea purtari rele indurate, ei nu cer razbunare impotriva dusmanilor lor. Acestea erau simtamintele apostolilor atunci cand li se cruta viata. Dar iata-l pe Stefan, care nu a dorit nici un rau calailor sai, cand moartea ii punea capat zilelor. Ce spun? Chiar in clipa in care il ucideau cu pietre, cand il dadeau mortii, se straduia rugandu-se sa-i scape de mania dumnezeiasca ce era asupra lor ca pedeapsa pentru crima: „Nu le socoti lor pacatul acesta” (F.A.VIII; 59). Ce iertare, ce scuza, le ramane deci, acelora care ii cer lui Dumnezeu razbunare impotriva dusmanilor? Cum ar putea Dumnezeu sa primeasca o rugaciune care se opune poruncilor Sale? Sa ne pazim de astfel de ganduri. Sa nu ne multumim doar cu a nu dori raul dusmanilor nostri, sa starpim in noi insine toata pornirea spre razbunare, urmand indemnului apostolului: „Vreau ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini sfinte, fara de manie si fara sovaire” (I Tim. II; 8). Adica, atunci cand ai un dusman, nimiceste toata mania ce o ai asupra lui inainte de a te infatisa in fata Domnului; nici un cuvant de razbunare sa nu va iasa din gura, faceti inca si mai mult si curatati-va sufletul de veninul care-l intineaza. Daca va rugati astfel si Il chemati pe Dumnezeu din adancul inimii nici nu veti sfarsi rugaciunea ca veti si fi auziti. Este dorinta pe care o arata Psalmistul: „Ia aminte la glasul rugaciunii mele atunci cand strig catre Tine”. Intr-adevar aici se gaseste o fagaduinta de netagaduit a lui Dumnezeu: „Graiesti inca si Eu voi zice: Iata-Ma” (Isaia 58; 9).
„Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta”. Urmand o alta varianta: „Sa fie rugaciunea placuta inaintea Ta ca tamaia care Ti se aduce” sau o alta varianta: sa fie ea pregatita „Ridicarea mainilor mele (sa fie ca) jertfa de seara”. O alta versiune zice: „darul de seara”. Ce vrea sa ne invete prorocul vorbindu-ne despre jertfa de seara? Sa ne amintim ca in templu se aflau doua altare: unul de bronz si altul de aur. Primul era public si destinat primirii jertfelor a tot poporul, al doilea era asezat in Sfanta sfintelor, in spatele catapetesmei. Pentru a aduce mai multa lumina asupra celor ce trebuie spuse, sa luam lucrurile de la inceput. La evrei, exista demult, un templu lung de patruzeci de coti si larg de douazeci. El era impartit in lungimea sa si astfel, un loc de zece coti, in spatele catapetesmei, era destinat Sfintei Sfintilor. Ceea ce era inafara se numea simplu: Sfanta. Sfanta Sfintelor stralucea toata (fiind) de aur. Unii pretind ca grinzile insele erau acoperite in intregime de placi de aur si aici doar arhiereul intra singur in Sfanta Sfintelor o data pe an. Acolo se gasea chivotul cu heruvimii si altarul de aur pe care se ardea tamaia si care era folosit numai pentru jertfele de aromate (miresme). Aceasta jertfa nu se aducea decat o singura data pe an. In partea de dinafara a templului, exista un altar de bronz pe care se aducea zilnic, un miel pentru holocaust. Este ceea ce numim jertfa de seara, caci tot aici avea loc si jertfa de dimineata si, de doua ori pe zi, focul trebuia sa mistuie acest holocaust (de) pe altar, independent de alte jertfe aduse de popor. Legea prescria preotilor ca, in lipsa jerfelor oferite de altii, sa aduca in numele lor si pe cea care le apartinea, un miel ca holocaust dimineata si seara; primul se numea, jertfa de dimineata, al doilea, jertfa de seara. Aceasta lege avea ca scop sa aminteasca de datoria adorarii neintrerupte de cand incepea ziua si pana se sfarsea[5]. Or, aceasta jertfa si mireasma ce o insotea erau mereu bineplacute lui Dumnezeu; in timp ce jertfa pentru pacat, cand era primita favorabil, cand era respinsa urmand bunelor sau relelor dispozitii ale celor care (jertfeau) ofereau.
Dimpotriva, jertfele care nu erau aduse pentru pacat, dar care erau prescrise de lege, ca una dintre formele de cult public, nu puteau sa nu fie placute lui Dumnezeu. Deci, Psalmistul cere ca rugaciunea sa fie primita ca aceasta jertfa ce nu putea sa fie intinata de pacatele celui care o aducea si sa fie ca tamaia care se inalta inaintea lui Dumnezeu, curata si sfanta. Or, aceasta rugaciune ne invata cat de mult trebuie ca rugaciunile personale sa ne fie si noua insine curate si binemirositoare[6].
Aceasta este cu adevarat mireasma pe care o imprastie dreptatea, pe cand pacatul e plin de duhoare despre care vorbeste proorocul cand zice: „Ca faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine. Imputitu-s-au si au putrezit ranile mele” (Ps. 37; 45).
Tamaia este prin ea insasi de un miros placut dar il degaja cu totul sub actiunea focului[7]. Astfel, rugaciunea este buna de felul sau, dar ea devine mai buna si raspandeste un miros cu mult mai dulce cand ea porneste dintr-o inima invapaiata de iubire si de ravna, cand sufletul nostru e ca o cadelnita umpluta cu foc arzator, viu. Caci nu se punea cadelnita decat pe jar si pe carbuni aprinsi. Faceti si voi la fel pentru sufletul vostru, incepeti prin a-l incinge cu o dragoste arzatoare, inainte de a pune in el rugaciunea. Prorocul ii cere deci lui Dumnezeu, ca rugaciunea lui sa fie ca tamaia si ridicarea mainilor ca jertfa de seara, caci aceste doua lucruri sunt bineplacute lui Dumnezeu. Si cum poate fi implinita aceasta fagaduinta? Avand mainile ca si limba curate si fara cusur, mainile deloc intinate de zgarcenie si de hotie, si limba de cuvinte vinovate[8]. Precum nici cadelnita nu trebuie sa aiba nimic necurat si sa nu primeasca altceva afara de foc si de tamaie; astfel limba nu trebuie sa rosteasca nici o vorba care ar putea sa o intineze si sa n-o folosim decat la cuvinte de sfintenie si de binecuvantare. De asemenea, mainile trebuie sa fie ca o cadelnita. Gura sa va fie deci ca o cadelnita, dar luati aminte sa n-o umpleti cu necuratii. E ceea ce fac cei care folosesc vorbe necuviincioase si rusinoase. Or, de ce Psalmistul n-a zis: ca jertfa de dimineata ci ca „jertfa de seara”? Dupa parerea mea, aceste doua feluri de a vorbi, sunt egale[9]. Daca ar fi zis: „ca jertfa de dimineata”, cateva suflete cuvioase ar fi putut intreba de ce n-a zis: „ca jertfa de seara”. Cu toate acestea daca dorim sa punem de-o parte toata curiozitatea indiscreta, voi spune ca jertfa de dimineata o asteapta pe cea de seara, in timp ce jertfa de seara este desavarsirea tuturor jertfelor, sfarsitul este incoronarea ceremoniilor cultului prescrise pentru fiecare zi. Acum, ce inseamna ridicarea mainilor in timpul rugaciunii? Mainile, servesc ca instrumente la nenumarate crime, lovituri, ucideri, furturi si operelor de zgarcenie si lacomie. Ne-a poruncit deci sa ne tinem mainile ridicate la rugaciune pentru ca aceasta slujire pe care ele o ofera rugaciunii sa fie o legatura care sa le inlantuie pentru nedreptate si sa le elibereze de patimi. Astfel cand sunteti pe punctul de a rapi bunurile aproapelui, de a va potoli zgarcenia sau de a va lovi aproapele, sa va amintiti ca veti ridica aceste maini catre Dumnezeu ca sa va dezvinovatiti, ca va vor folosi la a-I oferi jertfa duhovniceasca. Aceste ganduri va vor impiedica sa le profanati si sa indepartati toata puterea in apropierea lui Dumnezeu, facandu-le sa slujeasca unor lucrari pacatoase. Curatati-va mainile inainte de rugaciune: Curatati-le deci prin milostenie, binefaceri (mila) sprijinind pe cei care se gasesc in nevoi si atunci le veti putea ridica cu indrazneala catre Dumnezeu. Nu ati dori sa le folositi la rugaciune fara ca ele sa fi fost spalate de toata necuratia din afara, dar nu e mai cinstit sa nu le intinezi prin pacat ? Va temeti sa nu scapati din vedere un lucru lipsit de importanta, dar temeti-va mai mult sa nu pierdeti o datorie cu mult mai serioasa. Pentru ca pana la urma, nu e o crima sa te rogi avand mainile murdare ci sa le inalti catre Dumnezeu intinate cu mii de ticalosii si in felul acesta nu faci decat sa provoci mania Sa cea dreapta.
[1] Ps. 140; 1
[2] In Biserica din Antiohia, acest psalm se rostea seara si dimineata.
[3] Strigatul launtric al inimii
[4] Care e rugaciunea bineprimita de Dumnezeu?
[5] Jertfa adusa lui Dumnezeu la Ierusalim nu era intotdeauna primita.
[6] Mirosul greu al pacatului.
[7] Buna mireasma a rugaciunii.
[8] Cadelnita este imaginea curatiei limbii si mainilor.
[9] Ce inseamna cuvintele „jertfa de seara”?
Psaltirea 