Sf. Vasile cel Mare – Omilii la Psalmul 7 (3)

Sfântul Vasile cel Mare

„Tâlcuire duhovnicească la Psalmi”

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2000

Cuvîntul «a judeca» are şi altă însemnare, potrivit celor spuse de Domnul: «împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată şi va osîndi neamul acesta». Domnul spune că cei care au întors spatele dumne­zeieştii învăţături, cei care n-au iubit frumosul şi binele, cei care au respins dogmele învăţătoreşti ale înţelepciunii, puşi în comparaţie şi faţă în faţă cu cei din aceeaşi generaţie, care s-au distins prin grija lor faţă de cele bune şi frumoase, vor lua o pedeapsă mai grea, tocmai da­torită comparaţiei unora cu alţii. Socot, însă, că nu vom fi judecaţi la fel toţi cei care am luat de la dreptul Judecător trupul acesta pămîntesc, pentru că cele ce vin din afară peste fiecare din noi, care sînt foarte mult diferite, fac să se schimbe judecata. Că păcatele sau ne sînt grele cînd le facem cu propria noastră voie sau ne sînt uşoare cînd săvîrşirea lor n-a stat în puterea noastră, ci un concurs de împrejurări ne-au silit să le facem fără voia noastră. Să presupunem că vine la judecată desfrî-narea. Unul a făcut acest păcat, pentru că de la început a trăit într-o casă cu moravuri desfrînate : s-a născut din părinţi desfrînaţi, a fost crescut înconjurat de obiceiuri rele, de beţii, de chefuri şi de istorisiri ruşinoase; un altul a avut multe exemple care-1 îndemnau la fapte bune: educaţia, profesorii, auzirea cuvintelor dumnezeieşti, lecturi mântui­toare, sfaturile părinţilor, povestiri cu pilde de curăţenie şi cuminţenie, un trai înfrânat; mai tîrziu acesta este tîrît în acelaşi păcat ca şi celă­lalt. Cînd va da socoteală de faptele săvîrşite în viaţă, nu va merita, oare, unul ca acesta o pedeapsă mai grea decît cel dintîi? Unul va fi învinuit numai de prilejurile de mîntuire, care au fost semănate în su­fletul lui şi de care nu s-a folosit în chip sănătos; celălalt, pe lîngă aceasta, va fi învinuit şi pentru că, avînd ajutoare ca să se mîntuie, s-a pierdut singur şi din pricina neînfrînării şi din pricina unei neglijenţe de foarte scurtă durată. La fel şi cel care a fost crescut dintru început în buna credinţă, care a evitat orice învăţătură ce strică dogmele despre Dumnezeu, care a fost crescut în legea lui Dumnezeu care înfierează orice păcat şi îndeamnă la virtute, nu va avea, dacă trece de idololatrie, acelaşi cuvânt de apărare ca cel care a fost născut din părinţi păgîni şi dintru început a trăit între neamurile care învaţă idololatria.

«Domnul va judeca pe popoare».

Într-un chip va judeca pe iudeu şi în alt chip pe scit. Unul se rea­zemă pe lege, se laudă cu Dumnezeu şi cearcă pe cele ce sînt în dezacord cu credinţa lui; a fost catehizat de lege, i-au sunat la ureche mereu ideile cele de obşte, a învăţat cărţile profetice şi cărţile legii; ei bine, dacă unul ca acesta este găsit că săvîrşeşte fărădelegi, i se vor socoti cu mult mai grele păcatele. Sciţii sînt nomazi, crescuţi în moravuri sălbatice şi neomeneşti, obişnuiţi să se poarte aspru unii cu alţii, nu-şi pot stăpîni mînia, se pornesc lesne cu supărări unii pe alţii, sînt obiş­nuiţi să judece certurile dintre ei cu sabia, pentru că sînt învăţaţi ca prin sînge să pună capăt luptelor. Ei bine, dacă sciţii se vor purta unii cu alţii omenoşi şi îngăduitori, atunci, prin aceste purtări ale lor, ne vor face nouă şi mai grea pedeapsa.

«Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nerăutatea din mine»

S-ar părea că aceste cuvinte au în ele ceva lăudăros şi că se asea­mănă cu rugăciunea fariseului care se înalţă pe sine. Dar pentru cel care priveşte cuvintele acestea în chip chibzuit, va vedea că profetul e departe de o astfel de stare sufletească.

«Judecă-mă, Doamne, spune David, după dreptatea mea!».

Felurit este cuvîntul despre dreptate şi grele de atins sînt margi­nile dreptăţii desăvîrşite ! Este o dreptate a îngerilor, care depăşeşte dreptatea oamenilor \iar dacă există o dreptate mai presus de îngeri, atunci superioritatea acelei dreptăţi este pe măsura măreţiei ei; dar dreptatea lui Dumnezeu însuşi, dreptate care depăşeşte toată mintea, este negrăită şi neînţeleasă de orice fire creată.

«Pe mine, dar, Doamne, judecă-mă după dreptatea mea»,

adică după dreptatea care e accesibilă oamenilor şi cu putinţă celor ce tră­iesc în trup.

«Şi după nerăutatea mea din mine».

Aşa este mai cu seamă starea sufletească a psalmistului! Este de­parte de mîndria fariseică. David numeşte «nerăutate» a lui simplitatea şi nepriceperea în cele ce sînt de folos cunoaşterii, aşa precum spun Proverbele: «Cel fără de răutate crede orice cuvînt». Pentru că noi oamenii din nepricepere cădem, cînd nu ne păzim, în multe greşeli, psalmistul roagă pe Dumnezeu şi cere să dobîndească iertare după ne­răutatea lui. De aici se vede lămurit că spusele acestea arată smerenia celui ce le-a rostit mai mult decît mîndria lui. Că spune : «Judecă-mă după dreptatea mea şi judecă-mă după nerăutatea care este întru mine !». Pune, Doamne, faţă în faţă dreptatea mea cu slăbiciunea omenească! Aşa judecă-mă! Cunoscând simplitatea mea, să nu mă osândeşti pe mine ca pe un grabnic spre păcat, nici ca pe unul care se uită cu mare luare aminte la lucrurile lumii.

«Sfîrşească-se răutatea păcătoşilor !».

Cel care roagă pe Dumnezeu aceste lucruri este pe faţă ucenic al poruncilor evanghelice. Se roagă pentru cei ce-i fac rău şi-I cere lui Dumnezeu să fie îngrădită răutatea păcătoşilor cu hotar şi să aibă sfîrşit. Ca şi cum ar spune, rugîndu-se pentru cei bolnavi cu trupul: «Sfîrşească-se boala celor bolnavii!». Cel care iubeşte pe duşmanii lui şi vrea să facă bine celor care îl urăsc, se roagă pentru cei care îi fac rău , se roagă lui Dumnezeu să oprească şi să pună hotar revărsării mai departe a păcatului, pentru ca păcatul să nu se întindă mai mult şi să dea naştere cangrenei.

«Şi vei călăuzi pe diurnul cel drept pe cel drept».

Călăuzit drept se numeşte cel drept; şi călăuzită drept se numeşte inima care săvîrşeşte virtutea.

– Ce vrea să spună aici rugăciunea profetului ?

– Profetul se roagă aici ca cel care este în stăpînirea dreptăţii să fie călăuzit de Dumnezeu pe calea cea dreaptă. Deşi n-ai putea spune că în cel drept ar putea fi ceva strîmb, întortochiat şi sucit, totuşi este de neapărată trebuinţă cererea aceasta pentru cel drept, pentru ca gîndul lui cu dinadinsul drept şi fără abateri să fie îndrumat cu ajutorul dat de Dumnezeu, ca nici din slăbiciune să nu se abată cîndva de la canonul adevărului şi nici să fie vătămat cu învăţături stricate de duş­manul adevărului.

«Cei ce cercetezi cu dreptate inimile şi rărunchii, Dumnezeule !» .

Scriptura, în multe locuri, socoate inima conducător al sufletului şi tot aşa, în multe locuri, socoate rărunchii partea pasională a sufletului ; şi aici au aceeaşi însemnare, că psalmistul spune : «Dumnezeule, ju­decă-mă pentru dogmele pe care le am despre buna credinţă şi pentru mişcările mele cele pătimaşe», că «Tu cercetezi inimile şi rărunchii». Cercetare este mai ales ancheta care se face de judecători, cu toate mijloacele de verificare, celor anchetaţi, pentru ca cei care ascund ceea ce se caută să scoată la lumină prin forţa chinurilor lucrul cel ascuns. In cercetările cele fără greşeală ale dreptului Judecător sînt cercetate gîndurile noastre, dar şi faptele noastre. Nimeni, dar, să n-o ia înaintea adevăratului Judecător, nici să judece înainte de timp, «pînă ce va veni Domnul, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta gîndurile inimilor». Dumnezeu, cercetînd inimile şi rărunchii, îşi arată dreptatea Sa. A fost cercetată inima lui Avraam, dacă iubeşte pe Dum­nezeu din tot sufletul lui şi din toată inima sa , cînd i-a poruncit lui Avraam să aducă jertfă pe Isaac, ca să arate că nu iubeşte pe fiul său mai mult decît pe Dumnezeu. Cercetat a fost şi Iacov, împotriva căruia a uneltit fratele său Isav, pentru ca, în mijlocul atîtor păcate ale lui Isav, Iacov să strălucească neînitunecîndu-i-se iubirea de frate. Inimile acestora au fost cercetate. Au fost cercetaţi rărunchii lui Iosif, cînd, în faţa dragostei nebune a desfrînatei lui stăpîne, Iosif a preferat curăţia castităţii în locul plăcerii ruşinoase. Iosif a fost cercetat pentru ca cei care privesc la judecata lui Dumnezeu să înţeleagă că cinstea care s-a dat lui Iosif i s-a dait pe bună dreptate, deoarece castitatea lui a stră­lucit în acele mari încercări.

«Ajutorul meu de la Dumnezeu»

Propriu vorbind, cei care luptă în războaie cer ajutor împotriva ata­curilor duşmanilor ; dar şi în lume, cel care se simte atacat de duş­manii cei nevăzuţi şi vede pericolul ce-i stă în faţă din partea duşma­nilor, care-1 înconjoară, zice : «Ajutorul meu nu-i de la bogăţie, nici de la împrejurări trupeşti, nici de la puterea şi tăria mea, nici de la rude, ci ajutorul meu de la Dumnezeu». Cît este de mare ajutorul tri­mis de Domnul celor care se tem de El am aflat şi din altă parte, din psalmul care spune : «Lupta-va îngerul Domnului în jurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei»; şi din altă parte : «îngerul cel ce m-a izbăvit».

«Cei ce mîntuie pe cei drepţi la inimă».

«Drept la inimă» este cel care n-are mintea pornită spre exagerare, nici spre micşorare, ci se îndreaptă spre calea de mijloc a virtuţii. Cel care se îndepărtează cît de puţin de curaj se îndreaptă spre laşitate, iar cel care depăşeşte mai mult curajul cade în cutezanţă. De aceea Scrip­tura îi numeşte pe aceştia oameni strîmbi, pentru că prin exagerare sau prin micşorare se îndepărtează de calea de mijloc. După cum o linie este strîmbă cînd îşi pierde direcţia ei dreaptă şi este cînd con­vexă, cînd concavă, tot aşa şi o inimă este strîmbă cînd se înalţă din pricina îngîmfării şi cînd se înjoseşte din pricina durerilor şi a micşo­rării sufleteşti. De aceea Eclesiastul spune : «Ce este strîmb nu se va putea îndrepta» .

«Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung răbdător; nu adu­ce mînie în fiecare zi».

Se pare că profetul spune cuvintele acestea adresîndu-se celor care se tulbură din pricina celor ce se întîmplă în viaţă. Profetul potoleşte oarecum cu ele turburarea oamenilor, ca nu cumva să nu mai creadă în purtarea de grijă de univers a lui Dumnezeu, atunci cînd văd că David rămîne nerăzbunat de răzvrătirea fiului său, ci dimpotrivă rău­tatea lui Abesalom se împlineşte aşa precum fiul său gîndise mai îna­inte. Profetul le îndreaptă acest gînd prostesc şi le dă mărturie, zicînd : «Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung răbdător, nu aduce mînie în fiecare zi». Nimic din cele ce se întîmplă în viaţă nu se în­tîmplă fără judecată, ci Dumnezeu măsoară cu aceeaşi măsură cu care omul şi-a măsurat mai dinainte faptele din timpul vieţii lui. Da, cînd am făcut un păcat, voi primi o plată vrednică de păcatul pe care l-am făcut. Aşadar «nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu!», că «Dumnezeu este judecător drept». Nici nu gîndiţi lucruri aşa de joase despre Dumnezeu, încît să socotiţi că Dumnezeu nu poate să se răz­bune ! Nu! Că Dumnezeu este şi «tare» !

– Dar atunci care este pricina că nu aduce degrabă pedeapsă peste cei păcătoşi ?

– Pentru că este «îndelung-răbdător nu aduce mînie în fiecare zi». «Dacă nu vă veţi întoarce, sabia Lui o va luci».

Cuvintele acestea sînt pline de ameninţare. Il fac să se întoarcă la El pe cei zăbavnici la pocăinţă. Dumnezeu nu ameninţă îndată cu lovi­turi, ou răni şi cu moarte, ci, cu sclipiri de arme, îi pregăteşte oarecum pentru apărare. După cum cei care-şi curăţesc armele arată că pornesc la război, tot aşa şi cuvintele acestea, voind să arate mişcarea lui Dum­nezeu spre pedepsire, au spus că Dumnezeu îşi «va luci sabia».

«Arcul Lui 1-a încordat şi 1-a pregătit; şi în el a pregătit vasele morţii»

Nu muşchii sînt cei ce încordează arcul lui Dumnezeu, ci puterea Lui pedepsitoare, care este cînd întinsă, cînd destinsă. Cuvintele acestea îl ameninţă pe păcătos ; că, dacă va stărui în păcat, îi sînt pre­gătite cele ce îl vor trimite la pedeapsă.

«în el a pregătit vasele morţii».

Vase ale morţii sînt puteri care nimicesc pe duşmanii lui Dum­nezeu.

«Săgeţile Lui le-a lucrat pentru cei care ard»

După cum focul a fost lucrat de Ziditor pentru materia care arde – că n-a fost creat pentru diamant, că diamantul nu este topit de foc, ci pentru lemnele care ard–tot aşa şi săgeţile lui Dumnezeu au fost lucrate de El pentru sufletele care ard cu uşurinţă, pentru că acelea sînt alcătuite din multă materie, proprie pentru nimicire. Cei care au primit mai dinainte şi au în ei săgeţile aprinse ale diavolului, aceia primesc săgeţile lui Dumnezeu. Pentru asta a spus psalmistul: «Săge­ţile Lui le-a lucrat pentru cei ce ard». înflăcărează, ard şi topesc su­fletul: dragostea trupească, pofta de bani; mînia aprinsă, supărările si teama ; acestea înstrăinează de Dumnezeu. Cel care nu-i rănit de săge­ţile duşmanului şi-i îmbrăcat cu penoplia lui Dumnezeu, acela rămîne neatins de săgeţile cele aducătoare de moarte.

«Iată cel rău a simţit dureri de naştere pentru nedreptate, a zămislit durere şi a născut nelegiuire».

În ce priveşte ordinea lor, cuvintele acestea par a fi spuse confuz, pentru că femeile gravide mai întîi zămislesc, apoi simt dureri de naş­tere şi în urmă nasc; aici, însă, sînt puse mai întîi durerile de naştere, apoi zămislirea şi la urmă naşterea ; dar cînd e vorba de zămislirea care are loc în inimă, cuvintele acestea sînt foarte semnificative. Pornirile ne­socotite ale desfrînaţilor, poftele nebuneşti şi pline de furie au fost nu­mite dureri de naştere pentru că se nasc în Suflet cu iuţeală şi durere. Cel care n-a ajuns stăpîn pe gîndurile sale rele în timpul unei astfel de porniri a zămislit durere ; iar cel care prin fapte rele a aprins răutatea în inima sa a născut nelegiuire.

Se pare că David a spus cuvintele acestea fiindu-i ruşine că este tatăl unui copil nelegiuit: «nu-i copilul meu, spune David, ci a ajuns fiul tatălui care prin păcat şi 1-a făcut al său». Pentru că după Ioan «cel ce face păcatul este de la diavolul».  Iată, prin nedreptate, a sim­ţit pentru el dureri de naştere, 1-a zămislit, 1-a adus oarecum în cele mai proprii mădulare ale lui sub măruntaiele propriei sale dispoziţii şi 1-a purtat în pîntece ; apoi 1-a născut, făcînd vădită nelegiuirea lui, pen­tru că s-a făcut cunoscută tuturor răzvrătirea lui împotriva tatălui său.

«Groapă a săpat şi a adîncit-o»

În dumnezeieştile Scripturi nu găsim spus în sens bun cuvîntul «groa­pă», după cum nici cuvîntul«fîntînă» nu-1 găsim spus în sens rău. Groa­pă este locul unde a fost aruncat Iosif de fraţii săi. Şi tot cuvîntul «groapă» îl întrebuinţează Scriptura, cînd spune că au fost loviţi egip­tenii «de la cel întîi născut al lui Faraon pînă la cel întii născut al roa­bei celei din groapă»  ; iar în Psalmi: «Socotit am fost cu cei ce se pogoară în groapă»; şi în Ieremia zice : «Părăsitu-M-au pe Mine iz­vor de apă vie şi şi-au săpat loruşi gropi surpate care nu vor putea ţine apă». Dar şi în Daniil este scris de groapa cu lei în care a fost arun­cat Daniil. Avraam, însă, sapă fîntînă ; la fel şi slugile iui Isaac; iar Moisi, venind la fîntînă, s-a odihnit ; şi poruncă primim de la So-lomon să bem apă din vasele noastre şi din izvorul fîntînilor noastre; iar Mântuitorul vorbeşte lîngă fîntînă despre taine dumnezeieşti . Pri­cina pentru care cuvîntul «groapă» este folosit cu privire la cele rele, iar cuvîntul «iîntînă», cu privire la cele bune, socotim că este aceasta : apa din gropi vine din afară, cade de sus ; în fîntîni însă, sînt vine de apă, care sînt acoperite cu părnînt înainte de a se săpa locurile acelea; ies la iveală, însă, după ce se dă la o parte pământul care le acoperă şi orice altă materie de deasupra lor, care este tot părnînt. Şi în suflete este, aşadar, un fel de groapă, atunci cînd gîndurile cele bune, care. cad în suflete, se schimbă şi se falsifică. Dacă cineva îşi schimbă ideile despre cele bune care cad în el, atunci preface acele idei bune în idei rele şi potrivnice adevărului şi nu mai vrea să mai aibă în suflet ceva bun. Şi iarăşi, în suflete sînt fîntîni; cînd sînt date la o parte gîndurile cele rele care le acopăr, atunci străluceşte lumină şi iese la iveală izvor de apă bună de băut, în cuvînt şi în dogme. De aceea este de neapărată trebuinţă ca fiecare să-şi facă sieşi o fîntînă, ca să păzească porunca amintită mai înainte, care spune :

«Bea apă din vasele tale şi din izvo­rul fîntînilor tale»

Aşa vom fi fii ai celor care au săpat fîntîni, ai lui Avraam, ai lui Isaăc şi ai lui Iacov. Nu trebuie să facem groapă, ca să nu cădem în adân­citură, aşa cum a spus David în acest psalm, nici să auzim cele scrise în Ieremia spre mustrarea păcătoşilor, despre care Dumnezeu a spus cu­vintele pe care le-am adăugat puţin mai înainte : «Pârăsitu-M-au pe Mine izvor de apă vie şi şi-au săpat loruşi gropi surpate, care nu vor putea ţine apă».

Anunțuri

~ de Petre pe August 23, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: