Sf. Vasile cel Mare – Omilii la Psalmul 7 (1)

Sfântul Vasile cel Mare

„Tâlcuire duhovnicească la Psalmi”

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2000

Psalmul lui David, pe care l-a cîntat Domnului pentru cuvintele lui Husi, fiul lui Iemeni

Titlul Psalmului VII pare că este împotriva celor istorisite în Cartea Regilor, în care sînt scrise cele cu privire la David. Acolo se istoriseşte că Husi, prietenul cel bun al lui David, este fiul lui Arhi, iar aici că Husi este fiul lui Iemeni. Dar nici acesta, nici, alt careva din cei despre care se vorbeşte acolo nu este fiul lui Iemeni. Oare, n-a fost numit Husi fiul lui Iemeni pentru fapta lui mare şi plină de vitejie, pe care a arătat-o faţă de David, prietenul lui, cînd s-a dat, aşa zicînd, de partea lui Abesalom, pentru a zădărnici sfaturile lui Ahitofel, bărbat foarte dibaci şi foarte priceput în fapte războinice ?

Ahitofel îl sfătuise pe Abesalom să nu-i dea răgaz tatălui său, care era nepregătit, ci să-1 atace de îndată. Husi, însă, nu 1-a lăsat pe Abe­salom să primească sfatul lui Ahitofel, ci 1-a sfătuit să amine atacul pen­tru a se pregăti – «pentru ca după cum spune Scriptura, Domnul să adu­că peste Abesalom toate relele». Husi i-a dat lui Abesalom sfatul ca să-i dea răgaz lui David să-şi adune oştirea. Abesalom a primit sfa­tul lui Husi zicînd : «Sfatul lui Husi, fiul lui Arhi, mai bun decît sfa­tul lui Ahitofel». Şi Husi, prin preoţii Sadoc şi Abiatar 1-a vestit pe David de cele plănuite şi i-a poruncit să nu rămînă noaptea în pustia Aravot, ci 1-a zorit să plece de acolo.

Deci, datorită sfatului său bun, Husi a ajuns mîna dreaptă a lui Da­vid ; a primit numele de «fiul lui Iemeni» după fapta lui de vitejie.

Deci a fost numit «fiul lui Iemeni», adică «fiul dreptei». Aşa e obi­ceiul Scripturii – numeşte pe oamenii răi mai degrabă după păcatele lor decît după numele părinţilor lor, iar pe cei buni îi numeşte «fii» după virtutea care îi caracterizează. Apostolul numeşte pe diavol «fiul pier­zării» : «Pînă nu se va descoperi, zice el, cel nelegiuit, fiul pierzării» . Şi Domnul, în Evanghelie, a numit pe Iuda «fiul pierzării», că spune : «Nimeni n-a pierit decît fiul pierzării» ; iar pe cei instruiţi în cunoaş­terea lui Dumnezeu îi numeşte fii ai înţelepciunii: «înţelepciunea, spu­ne Domnul, a fost socotită dreaptă de fiii ei»; şi : «Dacă va fi acolo fiul păcii» . Nu-i de loc de mirare, dar, ca şi acum să fie trecut sub tă­cere tatăl trupesc al lui Husi, iar prietenul cel bun al lui David să fie numit «fiul dreptei»; a primit numele cuvenit lui de la fapta pe care a săvîrşit-o.

«Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă!»

S-ar părea că cererea aceasta este simplă şi că oricine ar putea, pe bună dreptate, să spună: «Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nă­dăjduit, mîntuieşte-mă!». Dar nu-i aşa! Cel care-şi pune nădejdea în om, cel care umblă după altceva din cele din viaţă, de pildă după pu­tere, după bani sau după cele socotite de mulţime a fi strălucite, nu poa­te să spună : «Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit». Că este poruncă să nu nădăjduieşti în boieri; şi: «Blestemat este omul care are nădejdea în om» n. După cum nu se cuvine să cinsteşti pe alt­cineva decît pe Dumnezeu, tot aşa nici nu se cuvine să nădăjduieşti în altcineva decît în Dumnezeu, Domnul tuturora. «Nădejdea mea  şi lauda mea este Domnul», spune psalmistul.

– Dar pentru ce psalmistul mai întîi se roagă să fie mîntuit de cei ce-1 prigonesc şi apoi să fie izbăvit ?

– Explicarea va lămuri cuvîntul.

«Mîntuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu».

– Care este deosebirea între a mîntui şi a izbăvi ?

– De mîntuire au nevoie mai ales cei slabi; de izbăvire, cei care sînt ţinuţi în robie. De aceea, cel care are în el însuşi slăbiciunea, dar primeşte în sine credinţa, este condus la mîntuire de propria sa credinţa. Că spune Domnul: «Credinţa ta te-a mîntuit» ; şi: «Fie ţie cum ai crezut!». Cel care are, însă, nevoie să fie izbăvit aşteaptă ca ci­neva din afară să depună preţul de răscumpărare. Aşadar cel în pri­mejdie de moarte, ştiind că unul este Cel Ce mîntuie, unul este Cel Ce izbăveşte, zice : «In Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă de slăbiciune şi izbăveşte-mă de robie !». Socot, însă, că atleţii viteji ai lui Dumnezeu au luptat din destul în toată viaţa lor cu duşmanii cei nevăzuţi; dar după ce au scăpat de toate prigonirile lor, cînd ajung la sfîrşitul vieţii, sînt cercetaţi de stăpînitorul veacului, ca să-i ia în stăpînire, dacă ar găsi că au răni de pe urma luptelor sau unele pete şi urme de păcat; dacă, însă, vor fi găsiţi fără răni şi fără pete, îi lasă să se odihnească liberi în Hristos, pentru că au fost nebiruiţi.

Psalmistul se roagă, deci, atît pentru viaţa de aici, cît şi pentru viaţa ce se va să fie; şi zice:

«Mîntuieşte-mă, aici, de cei ce mă pri­gonesc»,

dar

«izbăveşte-mă, acolo, în vremea cercetării, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu».

Şi acestea ie poţi afla de la însuşi Domnul, cînd a grăit despre timpul patimii Sale : «Acum vine stăpînitorul lumii acesteia şi întru Mine nu va avea nimic». Dar Domnul, nefăcând păcat, spunea că întru El nu are nimic; omului, însă, îi este de ajuns dacă va îndrăzni să spună: «Vine stăpînitorul lumii acesteia şi întru mine va avea puţine şi mici».

Poate vom păţi acestea dacă nu vom avea pe cineva care să ne răs­cumpere, nici pe cineva care să ne mîntuie. Faţă de cele două posibili­tăţi care ne stau înainte, două sînt şi cele ce urmează: «Mîntuieşte-mă de mulţimea celor ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă, ca să nu fiu cumva răpit, ca şi cum n-ar fi Cel Ce răscumpără».

~ de Petre pe august 17, 2008.