Tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi la Psalmul 8, 4-9

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

4.  Ce este omul, că-l pomeneşti pe el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

David a zis şi acest cuvânt pentru înomenirea Domnului, deoarece a pre-cunoscut taina acesteia; „Ce este, zice, omul, Doamne, că în vremea în care el s-a depărtat de Tine şi a călcat stăpânirea Ta, Tu iarăşi îl pomeneşti şi îl miluieşti?”. Zicerea s-a închipuit după exemplul oamenilor care uită pe cineva, după care iarăşi îşi aduc aminte de el, îndemnându-se de oarecare milostivire şi îndurare. „Şi nu numai, zice, că îţi aduci aminte de om, Doamne, ci chiar Tu însuţi mergi spre apărarea şi ajutorul lui”, că aceasta vrea să zică prin cercetare, căci după Isaia: Nu sol, nici înger, ci însuşi Domnul a venit şi ne-a mântuit (îs. 63: 9). „Ce mare lucru, zice, este omul, Doamne, ca să faci acestea pentru dânsul? Pentru îngeri, care au văzut, n-ai făcut asemenea milă, iar pentru omul căzut ai venit la a noastră smerenie şi Te-ai făcut om”. Iar prin om şi Fiu al omului se înţelege acelaşi lucru, datorită alăturării, şi se vede că este tălmăcire, că Fiu al omului se ia în loc de „om”, căci Scriptura Veche obişnuieşte a folosi acest fel de tălmăciri[1].

5. Micşoratu-1-ai pe el cu puţin faţă de îngeri,

Cu aceste cuvinte, Proorocul şi împăratul îşi aduce aminte de facerile de bine pe care Dumnezeu le-a făcut dintru început omului; acesta era cu puţin mai prejos decât îngerii, din pricina amestecării tinei trupului şi a celor ce urmează dintr-un astfel de trup, după Marele Vasile, iar aceasta s-a făcut după iconomia lui Dumnezeu, adică a se uni omul cu trup de ţărână, ca, atunci când se mândreşte cu mintea, să se smerească pentru [că este] ţărână; căci dacă se mândreşte omul peste măsura, câtă vreme poartă trup greu de ţărână, ce s-ar fi făcut dacă ar fi fost fără mip?[2]

cu slavă şi cu cinste 1-ai încununat pe el,

„Cu slavă, zice, şi cu cinste ai încununat pe om, Doamne”, şi zice slavă, pentru că 1-a făcut după chipul lui Dumnezeu, iar cinste, pentru că s-au suspus lui toate dobitoacele şi toată zidirea simţitoare.

6. şi l-ai pus pe dânsul peste lucrurile mâinilor Tale.

„Ai hirotonit[3], zice, Doamne, pe om împărat al zidirii celei simţite pe care o ai făcut”, că a zis Dumnezeu către om: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l stăpâniţi pe el (Fac. l: 28).

7. Toate le-ai supus sub picioarele Iui:  oile şi boii, toate, încă şi dobitoacele câmpului.

8. Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor.

Cuvintele acestea le-a luat David din Cartea Facerii, unde este scris: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! (Fac. l: 26). Deoarece s-au pomenit obşteşte toate, de aceea, prin urmare, le-a împărţit deosebi: mai întâi a început cu cele blânde [oile şi boii], adică de la oi şi de la boi, iar dobitoacele câmpului sunt vietăţile cu patru picioare, care pasc pe câmpii, căci dobitoc este toată vita cu patru picioare, care se uită în jos spre pământ, iar cu numele dobitoacelor a arătat îndeobşte toate vitele cele de pe uscat, atât blânde cât şi sălbatice, căci toate acestea spre slujba omului le-a zidit, şi pe toate acestea le stăpâneşte omul care îşi păzeşte dregătoria cea dintâi, pe care a luat-o de la Dumnezeu, precum au făcut toţi sfinţii. Iar prin păsările cerului a zis adică cele ale văzduhului, deoarece aici Proorocul numeşte văzduhul cer, după Marele Vasile, căci văzduhul este revărsat peste capetele noastre ca un cer. Privind însă David şi la toate neamurile şi felurile peştilor, a zis că acestea străbat cărările mărilor[4]. Toate aceste trebuie să le înţelegem ca zicându-se simplu pentru omul cel gol, însă se suie şi la dumnezeiescul om, adică la Domnul nostru lisus Hristos, precum a zis şi Apostolul Pavel.

Deci zice David: „Ce lucru mare este omul, cel ce s-a luat de Dumnezeu Cuvântul [asumând firea sa], că îl pomeneşte pe el[5]. Căci 1-a pomenit Părintele Cel de sus, pomenindu-1 şi zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit (Mt. 3: 17); iar Fiu al omului L-a numit pe Hristos, pentru ca să astupe gurile celor ce ziceau, căci El din ceruri de sus a adus trupul Său cu Sine, pentru aceasta şi însuşi Domnul Se numeşte pe Sine în multe locuri ale Evangheliei cu numele de Fiu al omului, arătând cu aceasta că din curatele sângiuri ale Pururea Fecioarei Şi-a închegat şi Şi-a alcătuit locaş dumnezeiescului Său Ipostas. Fiul al Omului se numeşte şi fiul femeii, căci şi femeia este şi se numeşte om; iar îl cercetezi pe el, pentru că din partea Sa a zis Domnul: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este… (Ps. 15: 8); iar prin micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, a arătat că Domnul flămânzea şi înseta, şi era suspus neprihănitelor patimi [afectelor fireşti] ale trupului, iar l-ai încununat, zice adică: „L-ai împodobit cu slavă, adică cu dumnezeirea”. Iar prin cu cinste, adică cu cea de la îngeri* – că în foarte multe locuri vedem că îi slujeau îngerii ca lui Dumnezeu (Mt. 4: 11; Mc. 1.13 etc.) – ori şi cu cinstea cea de la oamenii care credeau Lui, zicând că este Dumnezeu cu toată evlavia şi cinstea. Iar toate le-ai suspus Lui, o zice pentru că El era Noul Adam, şi a păzit pe cel „după chip”. Iar prin oi i-a arătat pe cei ce supuneau Lui, adică cei dintre neamuri care au crezut, pe care aflându-i Domnul rătăciţi ca nişte oi prin munţi, unde jertfeau idolilor, i-a adunat într-un staul, iar boi sunt cei dintre iudei care au crezut, care trăgeau jugul cel greu al legii, iar dobitoace ale câmpului sunt aceia ce nu primeau nici legea lui Dumnezeu, nici pe cea a Evangheliei, ci erau idolatrii, umblând pe câmpul şi smerirea îndulcirilor vieţii, neputând a se sui Ia înălţimea teoriei (adică a privirii [duhovniceşti] cu mintea) şi a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu[6].

Păsări ale cerului sunt îngerii care se supun lui Hristos, iar peşti ai mării sunt demonii care petrec în valurile vieţii acestea, şi [care] viază în tina şi în sărătura faptelor noastre celor rele, căci chiar şi demonii se vor supune lui Hristos, după cum este scris: Ca întru numele lui Hristos, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dintru adânc (Filip. 2. 10)[7]. însă este lucru fără vreme să alăturăm aici şi o altă tâlcuire la această zicere, adică, zicând că L-ai micşorat pe El cu puţin, adică pe Hristos, nu zicem faţă de îngeri, ci faţă de slava lui Dumnezeu Tatăl; că aşa se cuvine a se citi, adică: „L-ai micşorat pe Hristos cu puţin faţă de dregătoria Ta, pentru firea trupului”. Apoi, cum zicea înainte: …cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe El, adică mai mult decât pe îngeri, căci nici unul din îngeri n-a luat vreodată numele lui Dumnezeu, nici nu s-a învrednicit de o slujire aşa de mare ca stăpânul Hristos[8]. însă iudeii ar putea zice: „Când au lăudat şi au slavoslovit pe Dumnezeu pruncii sugari? Sau pe care vrăjmaş 1-a sfărâmat şi 1-a pierdut slavoslovia acestora?”. Dar n-au ce să zică, fiindcă toate acestea au urmat în vremea lui Hristos. Şi cum de zice David aici că el va vedea cerurile, lucrurile degetelor lui Dumnezeu, de vreme ce Moise a învăţat despre acestea, şi a zis astfel: Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1: 1)[9]?

9. Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul.

Deoarece psalmul acesta prooroceşte taina lui Hristos, şi fiindcă Hristos S-a pogorât din ceruri, şi iarăşi în ceruri S-a suit, făcând totul ca într-o formă [mişcare] circulară, de la acelaşi punct până la acelaşi, şi ajungând la părinteasca slavă, pentru aceasta, şi psalmul acesta urmează o formă circulară, de acolo de unde a început, tot acolo a şi sfârşit, că începând cu mirare, a zis: Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul, şi iarăşi sfârşind, a zis aceste cuvinte tot cu mirare.


[1] Iar Teodorit zice: „Acestea se zic nu pentru zidire, ci pentru Pronie, că nu a zis l-ai făcut, ci că îl pomeneşti şi îl cercetezi, că nu numai că l-ai adus, zice, întru a fi, ci i-ai dăruit şi a fi [fiinţa] bine, şi-1 pomeneşti şi, rău aflându-se, îl cercetezi”.

[2] Iar Teodorit zice: „Aici a pomenit de hotărârea de după călcarea poruncii [aceea de a nu mai mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, a cărei călcare a adus după sine moartea], căci este mai micşorat decât îngerii din pricină că este muritor”.

[3] Adică 1-a făcut preot. Literal, şi-a pus mâinile pe el. în sens strict, despre preoţia omului peste creaţie vorbeşte Scriptura la leş. 23: 22 şi I Pt. 2: 9, dar şi în alte locuri. Aceasta nu înseamnă că preoţii de mai târziu [fie iudei, fie creştini] înlocuiesc în totalitate preoţia omului. Preoţia lor este din iconomie dumnezeiască [sau pogorământ], adică din pricina pierderii parţiale prin păcat a acestei însuşiri a omului, de unde necesitatea unor oameni virtuoşi – aleşi de Dumnezeu – care să fie preoţi şi pentru alţii, spre a-i ajuta să ajungă şi ei la preoţia în sens larg – stăpânirea asupra făpturii ca dar de la Dumnezeu şi nu ca obiect de exploatat.

[4] Iar Marele Vasile, în canonul al 15-lea, zice că peştii se deosebesc de cele ce străbat cărările mărilor, căci pe aceştia îi înţelege a fi chiţii cei mari ai mării, şi toate cele cu piele de fiară şi cu carapace şi celelalte cu piele moale. Iar dumnezeiescul [deci nu „Fericitul” Augustin cum i se spune astăzi, uneori cu răutate] Augustin pe cele ce străbat cărările marilor, le-a înţeles cumva deosebit, adică locurile cele de la marginile mărilor, înţelegând prin urmare că cele ce petrec în astfel de locuri se numesc caburi , petalide şi celelalte de acest fel.

[5] Ar fi mai potrivit ca acest cuvânt – care se înţelege pentru Hristos – să-1 citim nu în chip întrebător, ci ca pe o afirmaţie şi [ca pe un] minunător, astfel: „Că atât este de mare omul cel luat la Sine de Dumnezeu-Cuvântul, că-1 pomeneşte pe el. Căci cu adevărat mare a fost, fiindcă [prin firea umană] era unit cu Dumnezeu-Cuvântul după ipostas”.

[6] Iar Atanasie zice că oi însemnează şi pe cei din Israel, iar prin dobitoace ale câmpului însemnează pe cei dintre neamuri, iar păsări ale cerului pe cei cu viaţă înaltă şi pe cei ce cugetă cele înalte. Iar după Isihie, [aceştia din urmă sunt] oi gândite, care se supun lui Hristos, oameni care petrec întru nerăutate, iar boi sunt lucrătorii poruncilor, despre care Moise, dătătorul de lege, zice: Să nu legi gura boului care treieră (Deut. 25: 4). Pentru aceasta nu numai pe boi i-a adus [în atenţie] cântătorul de psalmi, căci Dumnezeu se află în toţi cei care lucrează vreo faptă bună. Iar prin dobitoace îi numeşte pe păcătoşi, fiindcă îşi au privirile [aţintite] în jos, căutând la pământ, dar şi aceştia, pocăindu-se, se vor mântui când vor primi pe Hristos asupră-le şezător prin evangheliceasca vieţuire, că oameni şi dobitoace, zice, vei mântui, Doamne (Ps. 35. 6).

[7] Iar Isihie zice: păsări ale cerului îi numeşte pe cei ce se îndeletnicesc cu teologia, pe cei ce cercetează dogmele cele înalte; iar peşti ai mării pe cei ce înoată în lucrurile acestei vieţi ca în nişte valuri, însă şi acestora li se păstrează mântuirea, dar nu când vor umbla în cărările mării, ci atunci când vor călători în ele prin Botez şi pocăinţă”.

[8] Cu adevărat, frumoasă ar fi fost această tâlcuire, după autorul meu, dacă Apostolul Pavel – care a referit la Hristos această zicere a lui David, adică: L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai încununat (Evr. 2: 7) – dacă el, zic, ar fi rămas până aici; dar fiindcă însuşi Pavel, mai jos, în stihul 9, aduce [în atenţie] iarăşi această zicere, şi zice: …pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe lisus, îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a pătimit-o, făcând vădite toate acestea, căci şi zicerea pe care a zis-o mai sus a zis-o cu un astfel de înţeles, adică aceea că Hristos a fost ceva mai puţin micşorat decât îngerii, puţin mai jos decât îngerii, pentru ce? Pentru pătimirea morţii, precum tâlcuieşte Sfinţitul Teofilact, (…) şi [deci] nu mai mult decât îngerii, precum tâlcuieşte aici înţeleptul Kir Eftimie, ajutorul meu, [care zice] că [zicerea] decât îngerii Pavel nu o uneşte cu zicerea cu slavă şi cu cinste l-ai încununat, ci cu l-ai micşorat. Iar tălmăcitorul lui Eftimie în limba noastră grecească [?] zice: „Şi nu este de mirare dacă neînvăţătura mea nu a putut într-alt chip să înţeleagă multa învăţătură a înţeleptului meu autor”.

[9] Se pare că tâlcuirea aceasta are o lipsă, de vreme ce nedumereşte chiar şi pe autor, dar nici dezlegarea nedumeririi nu o adaugă; poate că acesta se plineşte aşa: David a zis astfel, deoarece acum nu avem o cunoştinţă amănunţită despre ceruri şi celelalte zidiri, ci numai umbrele cunoştinţei despre ele, şi deci nu vom ajunge să învăţăm în amănunt cuvintele cerurilor şi ale celorlalte zidiri, aceasta fiind şi pricina pentru care a grăit zicerea la timpul viitor: că voi vedea cerurile (v. 4), precum zice Grigorie Teologul. Dar vezi şi însemnarea de la stihul 4 din acelaşi psalm.

Anunțuri

~ de Petre pe Iulie 30, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: