Psalmul 15 – Hristos biruitorul mortii (2)

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

Psalmul 15


5. Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu.


„Nu M-am făcut, zice, fără socotinţa [sfatul] şi voinţa Tatălui Meu, căci şi însuşi Tatăl este, după voinţă comună şi buna plăcere, părtaş al poporului Meu, al celui care din neamuri a crezut”, căci pe acesta îl numeşte aici moştenire, după cum este scris: Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta (Ps. 2: 8). în virtutea voinţei comune, Tatăl S-a făcut şi părtaş al morţii lui Hristos, iar pahar Scriptura numeşte moartea, precum a zis şi Domnul în Evanghelie: Puteţi să beţi paharul pe care-l voi bea Eu? (Mt. 15: 38). Şi iarăşi: Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta (Mt. 26: 30). (…) Căci Tatăl a binevoit să cheme neamurile de la rătăcire la credinţă, şi [a îngăduit] a fi omorât Fiul Său după umanitate. Prin parte se pot înţelege şi bogăţia, cuvântul având un astfel de înţeles, încât se poate înţelege că: „Dumnezeu este bogăţia moştenirii Mele celei din neamuri, încă şi bogăţie şi cap al învăţăturii Mele”. Căci Domnul pomeneşte în toate părţile în Evanghelie de Tatăl Său Cel fără de început, iar că partea este [una cu] bogăţia, o arată în grăirea care zice: Partea Mea eşti Tu (adică bogăţia) în pământul celor vii (Ps. 141: 5). Dar şi acei copii care-şi împart avuţia părintelui lor, fiecare cu partea lui, este şi se zice bogăţie. Drept care urmează de aici că acelaşi lucru se poate zice şi parte, şi bogăţie, şi moştenire. Parte – căci se împarte; bogăţie – căci îmbogăţeşte pe cel ce o are; şi moştenire – căci se aduce de la Tatăl. Pahar se numeşte şi învăţătura, căci aceasta se mai numeşte şi vin, pe de-o parte pentru că veseleşte pe cei ce se învaţă cu dumnezeieştile cuvinte, şi pe de alta pentru că Hristos Se numeşte pe Sine vie, care rodeşte un astfel de vin al învăţăturii[1].


Tu eşti Cel ce iarăşi îmi aşezi moştenire.


Întrucât neamurile sunt făptură a Fiului lui Dumnezeu, dar au căzut în slujirea idolilor, pentru aceasta iarăşi s-au întors prin credinţă la Făcătorul lor, însă Fiul afieroseşte acest har Tatălui, ca Cel ce este pricinuitorul harului. Zicerea de faţă tălmăceşte ceea ce s-a zis mai sus: Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu, pentru aceasta şi zice: „O Părintele Meu, Tu eşti părtaş al moştenirii Mele şi al paharului Meu, pentru că Tu Mi-ai aşezat această moştenire”, însă aici nu a mai pomenit de pahar, ci numai de moştenire, pentru că moştenirea îi era mai de cinste, moştenire care I s-a făcut pricină a paharului Său, adică a morţii Sale, căci Domnul a murit pentru moştenirea Sa. La acestea se cuvine să zicem şi o curată luare aminte: de vreme ce Diavolul, amăgind şi tiranizând pe omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu, 1-a luat la sine pe acesta, moştenind cu nedreptate străina[2] moştenire, din această pricină, Dumnezeu, moştenitorul [de drept al] omului, a trimis către Diavol scrisori prin Prooroci, cerând cu datorie să-i dea înapoi moştenirea pe care a luat-o, iar de vreme ce diavolul mai vârtos o ţinea, pentru aceasta, Fiul moştenitor, luând testamentele Părintelui Său, S-a pogorât chiar El la răpitorul şi furul moştenirii Sale, iar Părintele Se face judecătorul acestuia, şi osândind pe răpitor, întoarce şi pune moştenirea pe seama Fiului Său, pentru aceasta, dar şi Fiul L-a numit pe Părintele Său părtaş al întoarcerii acesteia.[3][4]


6. Funiile mi-au căzut între cei puternici ai Mei,


Cei ce împart pământul în diferite părţi îl măsoară pe acesta cu funia, întâi pentru ca să-i tragă hotare împrejur, şi al doilea pentru ca să-l facă cunoscut şi arătat. Prin urmare, Domnul vrea să zică aici că: „Mi-a căzut întoarcerea moştenirii Mele (adică funii multe): moştenirii Mele i s-au pus funii [făcut măsurători] multe şi hotare, aceasta fiind hotărnicită cu de-amănuntul [acrivie] şi făcută cunoscută în privinţa mărimii sale”. Căci prin funii a arătat în mod gândit atât mulţimea cea multă a păgânilor care au crezut, cât şi amărăciunea şi cunoaşterea lor. Deci acestea două sunt, precum am zis, faptele funiei geometrice. Iar prin cei puternici Domnul numeşte moştenirea Sa, întărind aceasta în cele următoare:


că moştenirea Mea este puternică.


Mai sus a zis la plural: puternici – pentru credincioşii din diferite părţi, iar aici zice la singular: puternică – arătând că este o singură Biserică şi credinţă a creştinilor de pretutindeni, ori puternică o numeşte pe cea aleasă şi iubită, ori pe cea vitează şi bărbată, fiindcă se luptă şi biruieşte pe potrivnic. Funii şi legături se înţeleg [şi] cele care au căzut pentru Hristos, adică cele cu care 1-au legat iudeii, atunci când L-au dus să-L judece la Pilat: Şi, legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu Pilat (Mt. 27: 2). Iar aceste funii au căzut asupra lui Hristos, pentru cei [de dragul celor] mai puternici, adică pentru credincioşii creştini, pentru care pătimea[5].


Deci moştenirea cea veche a lui Hristos erau evreii, după Eusebie, care mai zice că: „Poporul lui lacov, partea Domnului, Israel, a fost funia [partea] moştenirii Sale (Deut. 32: 9). Iar după ce iudeii au fost lepădaţi, Hristos a luat în locul acelora o altă moştenire, nouă, o împărăţie a neamurilor, pe care aici o numeşte puternică, ca pe o mai aleasă şi mai iubită decât cea veche a iudeilor”.


7. Bine voi cuvânta pe Domnul, Cel ce M-a înţelepţit pe Mine,


Aceste cuvinte, precum şi cele următoare, le zice Domnul ca om, căci pentru Dânsul a zis Evanghelistul Luca: Iar Copilul creştea şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune… (Le. 2: 40). Deci, prin aceste cuvinte, Domnul mulţumeşte lui Dumnezeu şi Tatălui Său, pentru că I-a dăruit ca [unui] om vistieria înţelepciunii.


încă şi până în noapte M-au pedepsit rărunchii Mei.


Prin rărunchi[6] se cuvine să înţelegem partea poftitoare a sufletului, fiindcă pofta se află în rărunchi ca într-un organ, precum am zis mai înainte, iar prin noapte trebuie să înţelegem stăpânirea morţii. „Deci, zice Domnul, până la moarte M-a pedepsit şi Mi-a zădărât pofta, nu pentru a pofti vreun lucru pământesc, ci doar cele dumnezeieşti şi cereşti”. Ori prin noapte putem înţelege tainele cele ascunse; iar noima [sensul] zicerii ar fi astfel: „Că şi până la înseşi tainele cele necunoscute altor oameni M-a pedepsit, adică Mi-a povăţuit pofta”[7].


8. Mai-nainte am văzut pe Domnul înaintea Mea pururea,


„Mai-nainte, zice, de orice altceva, vedeam pe Dumnezeu cu ochii sufletului Meu, arătat înaintea Mea.”[8]


că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clatin.


„Vedeam, zice, pe Dumnezeu înaintea Mea, pentru că El Se află şi Se odihneşte în lucrările cele de-a dreapta şi bune, ca Dumnezeu să Se apropie de aceia care se apropie de El prin faptele cele bune, şi se află de-a dreapta Mea, ca, de Dânsul ajutorându-Mă, să nu Mă clatin din calea cea dreaptă a binelui, către cea potrivnică a răului, căci însuşi David a zis undeva: Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc (Ps. 144: 20).”


9. Pentru aceasta s-a veselit inima Mea şi s-a bucurat limba Mea,


„Când s-a umplut, zice, inima Mea de veselie, pentru că Mi-am luat moştenirea, adică pe credincioşii Mei, şi pentru că 1-am biruit pe Diavol, vrăjmaşul Meu, şi am un astfel de ajutor – pe Dumnezeu şi Părintele Meu -atunci, prin urmare, şi limba a dobândit mare bucurie”, iar în continuare povesteşte măririle lui Dumnezeu[9].


încă şi trupul Meu se va sălăşlui spre nădejde.


Această zicere se înţelege pentru Stăpânitorul Trup al lui Hristos, fiindcă acesta avea să se sălaşluiască în mormânt, cu nădejde că degrab se va scula a treia zi. Iar Domnul, cunoscând mai dinainte aceasta, de multe ori a zis către ucenicii Săi: După trei zile Mă voi scula (Mt. 27: 63).


10. Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad,


Aici adaugă şi pricina pentru care S-a sălăşluit în mormânt, cu nădejde fiind. „O Părinte, zice, că nu vei lăsa nicidecum în iad sufletul Meu, acolo unde se află sufletele celor morţi, căci iadul este un loc sub pământ, rânduit spre locuirea diavolilor şi a sufletelor celor goale [netrupeşti, fără trupuri] ale morţilor, iar mormântul este loc al trupurilor celor moarte. Unde este bârfitorul Apolinarie, care dogmatizează că firea umană luată de Domnul a fost neînsufleţită, adică fără minte şi fără înţelegere [raţiune]? Să audă, că Domnul arătat [limpede] zice aici pentru mintea şi sufletul Său raţional”[10]


nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciune.


De asemenea, şi aceasta se zice pentru Stăpânescul Trup al lui Hristos, „fiindcă pe Mine, zice, pe Cuviosul Tău, adică pe Cel ce sunt afierosit Ţie prin faptele cele bune, nu Mă vei lăsa să văd sau să iau Trupul Meu întru stricăciune şi topire, din cele din care s-au alcătuit, ci ca pe un fără de păcat îl vei păzi nedezlegat, pentru ca, după ce a treia zi sufletul se va uni iarăşi cu Trupul Meu Cel întru toate desăvârşit şi întreg, degrab să Mă scol”. Căci prin moarte se înţelege despărţirea sufletului de trup, iar stricăciune este topirea [putrezirea] mădularelor şi părţilor trupului în pământ. Deci Domnul a primit moartea, adică despărţirea sufletului de trup, iar stricăciune n-a văzut, adică nu a pătimit[11].


11. Cunoscute Mi-ai făcut căile vieţii;


„Mi-ai arătat, zice, virtuţile, ca pe nişte căi care povăţuiesc către viaţa cea nemuritoare, şi pe care Eu, mai întâi umblând, voi face drumeţi şi pe creştini, ucenicii Mei.” Ori zice: „…Că Mi-ai descoperit chipurile învierii Mele”[12].


umplea-Mă-vei de veselie cu faţa Ta,


Faţa Părintelui este Fiul, pentru că cel ce vede pe Fiul, acela vede şi pe Tatăl, precum a zis însuşi Fiul: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In. 14: 10). precum şi cerul ca partea de sus este metaforă pentru măreţia lui Dumnezeu, deşi, şi ca părţi materiale, au semnificaţia lor…], umbrit din toate părţile şi neluminat, având o oarecare gură către cele deşarte, prin care se face pogorârea sufletelor deznădăjduite către mai rău. Că aceasta o numeşte Proorocul (adică Isaia) gură a iadului; şi pentru mulţimea celor pierduţi, ca să-i poată primi pe toţi, zice că s-a făcut mai încăpătoare, că a deschis, zice, iadul gura sa [De aceea şi iadul şi-a mărit de două ori lăcomia lui, căscat-a gura sa peste măsură; acolo se vor coborî mărirea Sionului şi gloatele sale, chiotele de veselie… (îs. 5: 14)].


Pentru aceasta, Fiul este atât caracter, cât şi chip al Tatălui. „Deci, zice, voieşte, o Părintele Meu, să Mă veseleşti pe Mine, omul, Cel luat în Fiul şi Cuvântul Tău, Cel ce M-a luat Luişi după înviere…”, pentru că, mai-nainte de înviere, Domnul Se întrista şi lăcrima şi Se nevoia după legea firii oamenilor. Cu faţa Ta se mai zice şi în loc de „cu Tine”, în mod perifrastic*- căci omul cel luat era unit după ipostas cu Fiul, iar Fiul era unit după fiinţă cu Părintele, şi se împărtăşea de o bucurie comună pentru mântuirea oamenilor, pe care a lucrat-o moartea pe Cruce a Domnului[13].


cu bucurie de-a dreapta Ta întru sfârşit.


Dreapta Părintelui este Fiul, şi tot El este şi braţ, şi putere a Părintelui. „Deci bucurie, zice, şi veselie va fi Mie, Fiului Tău, întru sfârşit, adică totdeauna, căci am ridicat la Mine pe oamenii cei căzuţi, şi am dobândit moştenirea Mea, adică pe toţi cei ce au crezut în Mine”[14].


[1] Zice Marele Atanasie: „«Părintele Meu, spre moştenirea şi partea Mea Mi-a dat neamurile, Căruia M-am făcut ascultător până la moarte», căci paharul însemnează moartea, după cum este scris: Părinte de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta (Le. 22: 42)”. Iar Teodorit zice: „Ci, precum aici, rugându-Se, vorbeşte omeneşte, aşa arată şi în alte părţi că El este Stăpânul tuturor, că zice: Oile mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele îmi urmează Mie şi eu le dau lor viaţă veşnică (In. 10: 27)”. Iar Chirii zice: „Pe aceeaşi, Domnul a numit-o pahar, ca una ce se poate vărsa, cea veche nefiind de acest fel (adică a lui Israel), cea urâtă mai ales, şi lepădată, că a zis undeva Isaia: …în ce chip se veseleşte mirele de mireasă, aşa Se va veseli de tine Domnul tău”‘ (îs. 62: 5)”.

[2] Moştenire care nu-i aparţinea de drept, nefiind creată de el, dar el a primit „drepturi” de moştenire şi de stăpânire de la om.

[3] Diavolul nu-i putea ţine pe oameni ca parte şi moştenire a sa, decât pe cei care i se supuneau mai mult sau mai puţin conştient. Supunerea şi iadul suferinţelor începeau încă de pe pământ şi se desăvârşeau în iadul cel gândit sau Şeolul, cum era numit de către evrei. „Ucigând” pe Hristos prin evrei, Diavolul a crezut că-L poate lua, ca om, în stăpânirea şi moştenirea sa, neavând cine ştie ce cunoştinţă despre Dumnezeirea Lui. Puterea dumnezeiască a lui Hristos, Dumnezeu şi om, precum şi planul Său de a mântui pe om, erau, dacă nu necunoscute, foarte neclare. El nu-I putea afla gândurile Mântuitorului, deoarece Acesta nu Se făcuse sălaş al lui [cf. şi Mt. 12: 43 ş.u.; în general, după Sfinţii Părinţi, Diavolul nu are acces la gândurile omului smerit, care se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu]. Dumnezeirea Mântuitorului, descoperită în iad, după moartea Sa, a risipit tot întunericul robiei în care se afla omul. După tradiţia ortodoxă, Sfântul loan Botezătorul a propovăduit şi celor din iad, după moartea sa, vestea cea bună a Evangheliei lui Hristos. Dacă TOŢI cei din iad L-au primit şi au fost mântuiţi de Hristos, este o chestiune mai presus de înţelegerea noastră, ceea ce ştim e că Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi [cf. Mt. 26: 28; după unii exegeţi, în limbaj biblic, mulţi (iroAluv) înseamnă toţi]. Important e faptul că Hristos Şi-a recăpătat drepturile asupra moştenirii Sale. Totuşi, nu se poate spune că Diavolul, până la Hristos, stăpânea cu totul lumea, el nu este atotputernic şi deci nu are putere de stăpânire absolută. Istoria acestor relaţii nu poate fi considerată exclusiv juridic – acest lucru fiind mai puţin important – cât ontologic, respectiv prin prisma libertăţii umane.

[4]Iar Isihie zice: „în veacul acesta, Biserica nu are moştenire, fără numai pe Dumnezeu, Care împodobeşte viitoarea ei soartă; pentru aceasta, potrivit s-a zis: Tu eşti cel ce mi-ai aşezat moştenire.

[5] Pentru aceasta a zis şi Teodorit: „«Pentru moştenirea aceasta, zice, am primit aceste vrăjmăşiri». Că funii numeşte vrăjmăşirile. Tot aşa zice şi în alt psalm: Funiile păcătoşilor s-au înfăşurat împrejurul meu, dar legea Ta n-am uitat (Ps. 118: 61)”.

[6] „Rărunchi” este un cuvânt destul de folosit în limbajul biblic şi bisericesc în general. Literal înseamnă rinichi (implicând desigur şi alte organe vitale), dar în general se referă la partea interioară a trupului omenesc, considerată ca centru al vitalităţii şi sensibilităţii (cf. DEX). Zigabenul şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti numesc rărunchii poftă, fie păcătoasă – aservită dracilor, fie dumnezeiască – în slujba lui Dumnezeu, care antrenează toată firea şi viaţa spre El. Pofta este rânduită fie de minte, prin raţiune (raţional) mai exact, după Raţiunea Supremă – Hristos, fie de minte în mod iraţional, urmând voia dezbinatoare, iraţională a Diavolului.

[7] Alt tâlcuitor însă zice: „Este obicei al de Dumnezeu insuflatei Scripturi să numească rărunchi gândurile ascunse întru adânc, iar noapte ceea ce nu se arată”. Deci zice: „Părintele nu numai că Mă înţelepţeşte ca pe un om, ci şi Eu, ca Dumnezeu, am de Sine sămânţă de înţelepciune, prin care înţelegeam chiar şi pe cele nearătate şi ascunse”. Iar Isihie zice: „Biserica binecuvântează pe Dumnezeu, ca Una ce a primit de la Dânsul înţelegerea tainelor şi s-a întors de la rătăcirea idolilor”. Iar Teodorii zice: „Să nu socotească nimeni că este lucru nepotrivit a Se înţelepţi Stăpânul Hristos după firea omenească, căci, om fiind şi Dumnezeu, Se înţelepţea ca om, dar, ca Dumnezeu, era izvor al înţelepciunii”.

[8] Pentru aceasta, dumnezeiescul Chirii a zis: „Că aceasta este asemenea cu cea evanghelică: Nu sunt singur, că Tatăl Meu cu Mine este (In. 16: 32). Că după Dumnezeire, şi până să Se facă om, El era peste toate, întărindu-le şi ţinându-le; iar după ce S-a făcut om, I se cuvine a zice că are de-a dreapta pe Domnul ca să nu Se clatine”, însăşi aceasta o zice şi Marele Atanasie. Iar Isihie zice: „Vezi cum Fiul şi Părintele Se potrivesc în cinste? Uneori se zice că Fiul stă de-a dreapta sau şede, iar acum îi dă Părintelui locul cel de-a dreapta, ca să înţelegi că puterea Născutului şi a Născătorului este una, deşi acum, cele smerite, pentru trup [lit. carne] le zice”.

[9] Iar altul zice [parafrazând]: „Pentru că totdeauna Mă întăresc prin dumnezeiasca fire, ştiu şi am în minte veselia, şi prin limbă grăiesc graiurile bucuriei”.

[10] Zice însă Marele Vasile: „Iadul nu este vreo fiinţă [CcŞov], nici vreo putere rânduită celor ce mor, după mitologia celor din afară, ci locul iadului este un loc oarecare obştesc şi [aflat în] partea cea mai dinlăuntru a pământului [„partea” este o metaforă pentru iad,

[11] Aceasta o pomeneşte Pavel la Fapte, zicând: De aceea şi în alt loc zice: Nu vei da pe Sfântul Tău să vadă stricăciune. Pentru că David, slujind în timpul său voii lui Dumnezeu, a adormit şi s-a adăugat la părinţii lui şi a văzut stricăciune. Dar Acela pe Care Dumnezeu L-a înviat n-a văzut stricăciune (Fapte 15: 35-37).

[12] Iar oarecare alt tâlcuitor zice că: „Aceasta se înţelege astfel, că la ceilalţi oameni care mor, necunoscute le sunt căile vieţii, că nu ştiu în ce chip se vor uni iarăşi cu trupurile lor. «Mie însă, zice, Mi-ai făcut cunoscute căile cele de acest fel ale vieţii»”. Iar dumnezeiescul Chirii zice că: „Dumnezeu fireşte [de Sine] viază şi, Făcător de viaţă fiind, a înviat lăcaşul său (adică trupul), nu numai pentru El împlinind [iconomia], ci, de aici, la toată firea omului trimiţând binele. Deci nu I-a fost necunoscută calea vieţii, chiar dacă strămoşului Adam i-a fost necunoscută”.

[13]Ori, după alt tâlcuitor, zicerea umplea-Mă-vei de veselie cu faţa Ta însemnează că „pe Trupul Meu, adică pe Biserică, o vei umplea de veselie cu faţa Ta, adică cu Mine, cu Fiul Tău, Care sunt faţa Ta”.

[14]Iar altul, tâlcuind zicerea aceasta, zice: „Aici însemnează că sfinţii, după ce vor învia în ziua învierii de obşte, vor fi întru bucurii şi veselii îndelungate, însă această bucurie şi veselie, care este [una cu] nestricăciunea, o vor lua de la Hristos, Care este dreapta Tatălui”, însă Teodorit zice: „Potrivit a încuviinţat aceste cuvinte ale învierii, învăţându-ne că în locul acelei întristări va fi o nesfârşită bucurie, va fi întru necurmată veselie şi dulceaţă, fără de patimă şi neschimbător, făcându-Se nemuritor şi după firea omenească. Căci ca Dumnezeu aşa era dintotdeauna şi, îndată ce S-a plăsmuit din pântecele Pururea Fecioarei din Duhul Sfânt, lesne îi era aceasta pentru a Şi-o da Lui (adică nepătimirea şi nemurirea), dar prin pătimiri a arătat trecerea firii pe care a luat-o, ca astfel, stricând puterea păcatului, să oprească desăvârşit puterea Diavolului şi să strice stăpânirea morţii şi tuturor oamenilor să le dea prilejul suirii la cer”.

~ de Petre pe Mai 13, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: