Psalmul 15 – Hristos biruitorul mortii

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa

Psalmul 15

Inscripţia lui David.


Stălpii, icoanele şi statuile, după dumnezeiescul Hrisostom şi după Origen, s-au obişnuit a se face în cinstea biruitorilor, pentru neştearsa slavă a numelui lor, fiindcă acestea propovăduiesc bărbăţia şi vitejia acelora. De aceea, în loc de stâlpi (adică de monumente) şi de statui, psalmul acesta s-a afierosit biruitorului Hristos, care a biruit cu suliţa Crucii moartea şi pe Diavol, care avea stăpânirea morţii. Că de vreme ce Domnul a fost fără de păcat, pentru aceasta nici sufletul nu 1-a putut lăsa în iad[1], ci mai vârtos 1-a prădat, nici trupul Său n-a văzut stricăciunea, pentru că a treia zi S-a sculat din mormânt. Drept aceea, Apostolul şi corifeul Petru a pomenit despre aceasta în cartea Faptelor, potrivind psalmul acesta la Hristos şi zicând: Bărbaţi fraţi (…) Prooroc fiind David, şi mai înainte văzând, despre învierea lui Hristos a zis că nu s-a lăsat sufletul Său în iad, nici trupul Lui n-a văzut stricăciune (Fapte 2: 29-31). Deci Iisus Hristos a ridicat monumentul acesta şi psalmul pentru vitejiile şi isprăvile Sale, prin limba Proorocului David, pe care Duhul Cel Sfânt l-a insuflat şi l-a pornit spre aceasta. [Deci] psalmul pomeneşte de sfârşitul biruinţei Domnului, şi de cele ce s-au făcut mai-nainte de sfârşitul Lui.


1. Păzeşte-Mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit.


Cuvintele acestui psalm s-au zis cu omenească cuviinţă ca din partea Domnului, întrucât nu ca Dumnezeu, ci ca om S-a luptat împotriva Diavolului şi 1-a biruit, ca să ne înveţe pe noi că el [Diavolul] este lesne biruit de oamenii treji şi cu luare aminte. Însă psalmul pomeneşte şi chipurile prin care diavolul a fost înfrânt de Domnul, ca să ne lase nouă pildă[2] de urmat. Deci Domnul se roagă ca om lui Dumnezeu[3], căci în Evanghelie se zice despre Domnul că se ruga în felurite chipuri[4]. Pentru ca să fie păzit de toată vrăjmăşia arătată şi ascunsă, Domnul Se roagă astfel, zicând: „Păzeşte-Mă Tu, căci numai spre Tine am nădăjduit, fără să cutez a căuta [vreo nădejde] în altă parte, fiindcă ştiu că mântuieşti pe cei care nădăjduiesc spre Tine”.


2. Zis-am Domnului: Domnul Meu eşti Tu,


„Eu, zice, am zis Tatălui, Domnului tuturor, că Tu eşti şi Domn al Meu, nu atât după Dumnezeire, cât după aceea că sunt om, şi pentru aceasta păzeşte-Mă de toată împotrivirea; căci Domnul, ca om, avea trebuinţă să fie păzit de Dumnezeu, de aceea zice despre faţa Sa şi altundeva aşa: Supune-te Domnului şi roagă-L pe El (Ps. 36: 7).


că bunătăţile Mele nu-Ţi trebuie.


„Eu am zis încă, zice, şi aceasta către Tine, Părintele Meu, că Ţie nu-Ţi trebuie darurile Mele, ca să Ţi le-aduc Ţie, şi pentru acelea să Te câştig ajutor pentru Mine”[5]. Deoarece, deşi Dumnezeu primeşte cele ce I se aduc cu bine-cinstitoare socotinţă, El le primeşte nu că ar avea trebuinţă de ele, ci pentru că judecă cum că acelea sunt o dovadă a socotinţei mulţumitoare a oamenilor, de aceea le şi întrebuinţează ca pricină, pentru ca să le dea înapoi celui ce aduce mai multe daruri[6]


3. Sfinţilor celor din pământul Lui, minunate a făcut Domnul


„Am bună nădejde, zice, că Mă va păzi Dumnezeu şi Tatăl Meu, ştiind că minunate şi slăvite lucruri a făcut El sfinţilor Săi, celor care se află pe pământ.” însă sfânt este acela care iubeşte curat şi adevărat pe Dumnezeu, şi nădăjduieşte cu totul spre Dânsul, în felul în care era lisus Hristos după omenitate. însă sfinţi sunt şi toţi cei care au bineplăcut lui Dumnezeu mai înainte de venirea lui Hristos. Iar prin pământ al Domnului să înţelegi fie pe acesta simţit – despre care chiar David a zis: Al Domnului este pământul (Ps. 83; 1) -, fie Ierusalimul cel de sus şi gândit [înţelegător], în care petreceau şi petrec [în mod] gândit sfinţii care se află jos pe pământ, simţitor [cu simţurile], fie prin sfinţi trebuie să înţelegem pe Apostoli şi pe creştinii care au crezut prin Apostoli, după Teodorii, care s-au izbăvit din felurite morţi şi primejdii. Iar prin pământ trebuie să înţelegem Biserica lui Hristos, după Atanasie, întru care Sfinţii Apostoli şi creştinii umblă [ca cetăţeni] şi petrec împreună, în continuare, David pune pricina [temeiul] pentru care Domnul a făcut lucruri minunate sfinţilor Săi[7].


toate voile Sale întru dânşii.


„Intru care oameni, zice, se lucrează şi se săvârşesc minunile Sfântului Dumnezeu, în aceia cu adevărat şi Dumnezeu se află, păzindu-i de tot răul, ori ocârmuind viaţa lor spre înaintare, adică spre o mai mare sporire.”[8]


4. Inmulţitu-s-au slăbiciunile lor, după acestea s-au sârguit.


Slăbiciuni numeşte aici ostenelile şi necazurile sfinţilor, care mai întâi [într-o primă fază] s-au înmulţit din iconomie, iar mai apoi, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, au trecut: Că multe, zice însuşi David, sunt necazurile drepţilor, şi din toate acestea îi va izbăvi pe ei Domnul (Ps. 33: 19). Ori se înţelege şi într-alt fel: că mai-nainte de venirea lui Hristos s-au înmulţit neputinţele, adică păcatele neamurilor, căci atunci când sufletul slăbeşte, atunci păcatul este asupra lui şi se înmulţeşte. Apoi, după ce s-a propovăduit Sfânta Evanghelie, neamurile s-au grăbit către buna-cinstire, adică au crezut degrab în Hristos, şi s-au izbăvit de păcatele lor[9]. Următoarele cuvinte ale psalmului le zice Domnul, dar nu ca om, ci ca Dumnezeu:


Nu Mă voi aduna în adunările lor cu sângiuri[10],


Acest cuvânt îl zice Domnul pentru evreii care L-au omorât, ale căror adunări[11], adică mulţimile şi popoarele, nu le va aduna din sângiuri, adică nu-i va izbăvi din junghieri, ci îi va lăsa să fie stricaţi de ostile romanilor.


nici nu voi pomeni numele lor prin buzele Mele.


Poporul evreilor se numea mai-nainte poporul ales al lui Dumnezeu, sau vie, sau parte, sau moştenire, sau altele ca acestea. Deci zice Stăpânul Hristos: Eu nu voi mai numi pe iudei cu aceste numiri cu care îi numeam mai-nainte, ci îi voi numi prihnăniţi [vinovaţi] şi nevrednici, neam îndărătnic, pui de năpârci, seminţii rele, şi cu alte numiri rele de acest fel[12].


Zicerile se înţeleg şi într-alt fel: se zic şi pentru creştinii proveniţi din păgâni care au crezut în Hristos, adică: „Eu nu voi primi adunările lor, popoarele şi mulţimile păgânilor, din jertfe şi sângiuri, ci din credinţa lor curată şi din jertfele duhovniceşti, care se săvârşesc în suflet, nici nu voi pomeni numele lor [numirile lor cele rele] cele mai dinainte, cu care îi numeam prin Proorocii Mei: în loc să-i mai numesc vrăjmaşi, îi voi numi prieteni, şi în loc de necredincioşi, credincioşi, şi multe alte bune numiri [cuvinte de laudă]”. Iar prin buze ale lui Dumnezeu se pot înţelege cuvintele lui Dumnezeu, fiindcă buzele sunt organe ale cuvântului celui rostit. Dar într-alt chip: căci după ce Domnul S-a făcut om, numea pe iudei şi pe cei de alt neam cu numiri diferite de cele dinainte.


[1] Sau: nici iadul n-a putut ţine sufletul Său.

[2] Hristos este modelul, paradigma de urmat pentru toţi cei care vor să-L urmeze. Adam ne-a lăsat cu sămânţa şi slăbiciunea care duc la moarte. Hristos, prin harul Său [sămânţa, izvorul vieţii], ni se dă cu totul ca putere spre viaţă veşnică.

[3] Zice Sfanţul Chirii: „Domn numeşte pe Tatăl, pentru că El [Hristos] a luat chip de rob, iar a se păzi o cere pentru Biserică, Care este trup al Lui, iar dacă Biserica este trup al Său, şi cere a se păzi, potrivit s-ar zice păzirea şi în faţa Lui”. [Deci şi Biserica ar putea cere tatălui a fi păzită întru numele lui Hristos.]

[4] Căci în Evanghelie se zice: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru (In. 20: 17), [cuvânt] prin care se înţelege că Hristos era după fire Fiu al Tatălui [deofiinţă cu El] şi după ce S-a făcut om, de aceea L-a şi numit pe Dumnezeu Părinte al Său.

[5] Iar Isihie potriveşte zicerile acestea la Biserică, zicând: „Vezi buna cunoştinţă a Bisericii? Că a mărturisit atât sărăcia Sa, cât şi bogăţia Mirelui. „Am zis Domnului, adică lui Hristos, Domnul meu eşti Tu, nu eşti simplu om, ci Domn, fiindcă pe roabă o ai luat întru împărtăşire de nuntă, pe ceea ce era lepădată”.

[6] Pentru aceasta zice dumnezeiescul Chirii: „Vezi dar că însuşirea singurului Dumnezeu este a nu avea trebuinţă de nimic, iar ceilalţi care sunt numiţi dumnezei au trebuinţă de cele ce li se aduc de cei de sub stăpânirea lor, precum de la slugi lucrarea pământului, de zidire şi de celelalte, iar prin bunătăţi a numit aici jertfele cele care se aduc ca prinos după lege, pe care jertfe vedem că nu le primea, că pe acelea le strică graiul credinţei: Au doară carne de tauri voi mânca, ori sânge de ţapi voi bea? (Ps. 49: 13). Deci Hristos pune aceasta ca semn de dovadă că Tatăl este cu adevărat Domn, că nu are trebuinţă de bunătăţile cele ce se aduc de la El, adică de la trupul Său, care este Biserica”. Şi deci, fie că Fiul Se roagă, fie Se cucereşte [cheamă, imploră], Tatăl nu are trebuinţă de astfel de bunătăţi, că toate ştiindu-le, nici de rugăciune nu are trebuinţă, nici de cuvinte prooroceşti. Iar cum că numai singur Dumnezeu este Cel care nu are trebuinţă, însuşi elinul Aristotel a cunoscut aceasta şi a zis aşa: „Este vădit că Dumnezeu nu are trebuinţă de nimic, nici prietenii nu-i vor trebui” (Cartea a Vl-a, cap. 12, Despre Dumnezeu).

[7] Dumnezeiescul Atanasie zice că: „Sfinţi sunt cei sfinţiţi cu Duhul, iar pământ Biserica lui Hristos. Expresia minunate a făcut se ia în loc de «a arătat», iar pronumele Lui îl însemnează pe tatăl, ca totul să fie aşa: «Celor sfinţi în credinţă le-a făcut cunoscută voia Tatălui», de aceea se şi cheamă înger al sfatului celui mare (Is. 9: 5)”.

[8] Iarăşi Atanasie zice: „Stihul îl poţi înţelege şi astfel: «I-a minunat Dumnezeu pe sfinţi». Pentru ce? Pentru că toate voile sale erau într-înşii şi de dânşii se făceau”.

[9] Iar Teodorit zice: „Multe lovituri s-au ridicat din toate părţile: năpădiri de popoare şi de stăpânitori de popoare, de împăraţi şi de căpetenii, însă pe toţi biruindu-i (Apostolii adică, şi cei ce prin Apostoli au crezut), călătoria au săvârşit-o cu prea-multă grăbire şi scopul 1-au atins. Şi se aseamănă aceasta cu apostoleasca zicere: Când sunt neputincios, atunci sunt tare (II Cor. 12: 10)”.

[10] Iar dumnezeiescul Chirii zice că: „Aceasta să se citească în chip întrebător, adică: «Deoarece neamurile s-au grăbit şi au crezut, oare Eu nu Mă voi aduna în adunările lor? Că de vreme ce Satana a vărsat mult sânge de-al lor şi i-a omorât, pentru aceasta şi Eu, cu dreptate miluindu-i, îi voi aduna» (La Nichita)”. Iar Atanasie zice: „Adunând adunări din neamuri, nu prin sângiuri le voi aduna pe ele, adică nu-i voi găti a se apropia de Mine prin slujirea legii celei vechi, ci mai ales prin laudă şi prin jertfa cea fără de sânge”.

[11] Mai exact, expresia ar suna aşa: „Nu voi veni la adunările lor, unde sunt vărsări de sânge. Nu o dată i-a lăsat Dumnezeu pe evrei neizbăviţi. După venirea lui Hristos, a început prima „neizbăvire”, cum s-a zis mai sus, în vremea dărâmării Ierusalimului. Dumnezeu a continuat să-i lase în voile lor, ca unii care au refuzat categoric cuvântul Său. De-a lungul veacurilor, au fost de nenumărate ori lăsaţi la propria izbăvire, fie diferitele prigoane de-a lungul timpului, din Antichitate, trecând prin Evul Mediu şi culminând cu aşa-zisul holocaust nazist.

[12] Prihănirile Mântuitorului se găsesc mai cu seamă în Evanghelia după Matei. Ele au fost precedate de nenumărate altele, zise prin gura Proorocilor.

~ de Petre pe Mai 1, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: