Talcuiri la Psaltire – Psalmul 21, 2-6

„Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”

Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul

Editura Egumeniţa


2. Dumnezeul, meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi; şi noaptea şi nu spre nepricepere mie.[1]


„Acest cuvânt s-a plinit în ziua în care Domnul a mâncat Cina cea de Taină cu ucenicii Săi, după Joia cea Mare, în noaptea în care Domnul S-a rugat în grădina Ghetsimani, precum au arătat Evangheliştii; iar că S-a rugat mai-nainte de noapte, adică ziua, în Joia cea Mare, este arătat de graiul acestui psalm[2], însă să nu-ţi pară deşănţat, o cititorule, aceea că Proorocul a pus zicerea aceasta la urmă, de vreme ce aceasta s-a făcut mai-nainte decât cea de mai sus, căci astfel sunt cuvintele Proorocilor, iar pricina este ca nu cumva să nu să se pară că Proorocii grăiesc de la sine, ci că grăiesc numai acelea pe care le-au auzit de la Sfântul Duh Care îi insuflă. „Ţie Mă voi ruga ziua, ca să treacă de la Mine vremea morţii, şi nu Mă vei asculta. Asemenea şi noaptea Mă voi ruga pentru aceasta, şi nu spre nepricepere Mie. Pentru ce nu Mă asculţi, căci eu am înţeles că pentru aceasta nu Mă asculţi, ca să Mă izbăveşti de moarte pentru mântuirea oamenilor, pentru care M-am şi întrupat”. Însă unii înţeleg prin zi şi noapte vremea răstignirii, fiindcă de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, încât acea zi [de vineri] a fost zi şi noapte, atunci când Domnul S-a rugat Părintelui Său ca să-i ierte pe răstignitorii Săi, dar nu a fost ascultat, fiindcă au fost daţi cu toţii obşteştii pieiri. „Iar pricina pentru care n-a fost ascultat, zice, o ştia bine, adică pentru aceea că ei voiau să clevetească învierea Lui, iar pe Apostolii Săi să-i prigonească, şi cu acestea toate să-şi mărească şi mai mult păcatul lor.”[3]


3. Iar Tu în Cel Sfânt locuieşti, lauda lui Israel.


Sfânt numeşte pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel după fiinţă unit cu Dumnezeu-Tatăl, fiind unit după Ipostas cu lucrarea firii omeneşti, arătând astfel în Evanghelie: Eu întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (In. 14: 10). Iar lauda lui Israel este Părintele, căci în acea vreme iudeii se făleau că numai ei singuri au cunoştinţă de Dumnezeu, cu toate că nici nu judecau drept, nici nu aveau fapte bune. Zicând că locuieşte în Fiul, a arătat că şi Fiul doreşte mântuirea oamenilor, şi nu se fereşte de moartea omenităţii Sale, fiindcă una este voinţa Părintelui şi a Fiului.


4. Spre Tine au nădăjduit părinţii noştri, au nădăjduit şi i-ai izbăvit pe dânşii.


5. Către Tine au strigat şi s-au mântuit, spre Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat.


Prin aceste cuvinte, David uneşte cu sine pe toţi cei ce se necăjesc şi se ispitesc, zicând că: „Părinţii noştri cei după trup şi Patriarhii, deci şi Proorocii, care mai-nainte de venirea Mea au strălucit în viaţă, aceştia, zice, au nădăjduit spre Tine, o Părinte al Meu, şi, strigând în vremea primejdiilor, s-au izbăvit de ele, pe aceia îi urmez şi Eu, pentru că sunt după omenitate asemenea lor, şi la fel ca dânşii Te doresc şi Eu”, însă David obişnuieşte a zice [folosi] îndoite şi întreite ziceri la unul şi acelaşi lucru, ca mai vârtos să arate prin acestea pofta inimii sale. Izbăvirea de primejdie, zic cei înţelepţi întru cele dumnezeieşti, [se referă] nu numai la trup, ci şi la suflet, adică atunci când sufletul, vitejeşte răbdând durerile şi necazurile, nu va pătimi vreun oarecare lucru fricos şi nevrednic de alegerea lui, căci astfel şi mucenicii, cu toate că au fost omorâţi, se zice despre ei că au biruit, pentru că au rămas nebiruiţi cu sufletul.


6. Iar Eu sunt vierme şi nu om.


După Teodorit, David a zis acest cuvânt, smerindu-se şi nimicnicindu-se pe sine, pentru că şi David, prooroc şi împărat fiind, în Cartea a Il-a a împăraţilor se numeşte pe sine câine mort, şi dacă aşa se nimicniceşte [şi] lisus Cel fără de păcat, ce să mai zicem noi, păcătoşii şi nevrednicii de toată nimicnicia? Zic însă oarecari, adică dumnezeiescul Dionisie Areopagitul şi scoliastul său, purtătorul de Dumnezeu Maxim[4], că Domnul S-a numit pe Sine vierme pentru naşterea Lui cea fără de sămânţă, căci precum viermele se naşte în pământ fără de sămânţă, când vine de sus ploaie, tot astfel şi Hristos S-a născut fără sămânţă, de sus venind Sfântul Duh la Fecioara Măria; deci pentru aceasta se numeşte Hristos vierme, şi nu iarăşi om, din pricina naşterii celei mai presus de fire, mai presus de om şi pentru zămislire Sa[5]; ori este numit vierme, fiindcă îşi purta trupul ca pe o amăgire [momeală] pentru draci, sub care era ascunsă undiţa Dumnezeirii Sale[6]. Căci amăgitura se face pentru peşti, punându-se în undiţă; deci amăgitură S-a făcut Hristos după omenitate, pentru a prinde pe marele şi gânditul chit[7] Diavol, care înota în marea acestei vieţi, ca mâncând acest chit amăgitura, adică omorând şi înghiţind omenitatea lui Hristos, să se prindă de undiţa Dumnezeirii Lui, întru care era omenitatea, şi astfel a crăpat şi a fost omorât nesăţiosul Diavol. Ori aşa cum viermele se vede pe sine nimicnicit de felul lui, însă mâncând şi pierzând materia întru care se află, aşa şi Hristos, era simplu la vedere, dar după înţelegere era pierzător al puterilor celor potrivnice ale dracilor[8].


ocara oamenilor şi defăimarea poporului[9].


Această zicere prooroceşte curat necinstirile şi batjocurile pe care iudeii l le-au făcut Domnului în vremea patimilor Lui, luându-L în râs şi batjocorindu-L[10]. Defăimarea poporului şi ocara oamenilor poate fi unul şi acelaşi lucru, însă se poate înţelege şi că Domnul S-a făcut ocară oamenilor, adică ostaşilor romani, şi defăimare poporului, adică iudeilor.


[1] Traducere literală, în versiunea Bibliei Sinodale: …şi nu Te vei gândi la Mine.

[2] Poate că aici prin ziuă se înţelege acea vreme în care a zis către Părintele său: Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (In. 12: 27).

[3] Iar la Nichita se scrie că graiurile acestea trebuie citite în chip întrebător, adică: „Dumnezeul Meu, striga-voi ziua şi vei auzi? Şi noaptea şi nu spre nepricepere Mie?” Adică: „Oare nu Mi S-ar socoti o nepricepere să socotesc că, strigând ziua şi noaptea către Tine, Tu nu Mă vei asculta? Că cine oare ar socoti măcar că nu Te vei uita cu bunăvoinţă către cei ce cer de la Tine ajutor, ştiind că Tu locuieşti întru cei sfinţi? Iar dacă plineşti cererile sfinţilor, întru dânşii locuind şi odihnindu-Te, cu atât mai vârtos cele ale Fiului”.

[4]Sfântul Maxim Mărturisitorul a scris foarte multe scolii [tâlcuri] la operele Sfântului Dionisie Areopagitul. Operele lor au fost traduse integral de Părintele Dumitru Stăniloae.

[5] Pentru modul zămislirii Sale, care a nu a rupt fecioria Maicii Sale.

[6] Cuvintele dumnezeiescului Maxim sunt acestea: „Şi poate că prin vierme însemnează şi naşterea cea din Fecioară: căci aşa cum viermele nu se naşte din împreunarea unuia cu altul, ci din lemn, ori din pământ, ori din altă materie, fără împreunare, tot astfel şi Mântuitorul, din Sfânta Fecioară fără sămânţă S-a născut (La Nichita)”. Oarecari dascăli însă zic că Domnul S-a numit pe Sine vierme – viermele fiind moale şi fraged şi simţitor la trup – pentru că trupul Domnului era foarte fraged şi cu simţire – prin urmare şi foarte simţitor pentru fireasca nobilitate pe care o avea. [Sensibilitatea Lui deosebită, puterea de a le simţi şi înţelege – ca Dumnezeu şi om – pe toate cele din lume, îl arată ca un împărat de neam mare, ce poate simţi şi stăpâni totul.]

[7] chit; fig. balaur, Diavol, Lucifer. Această titulatură, precum şi sinonimul relativ [balaur, cf. Ps. 103: 26] a fost înţeles de unii Părinţi şi ca metaforă pentru Diavol.

[8] învăţătura despre „undiţa Dumnezeirii” este dezvoltată de Sfântul Maxim în Filocalia, vol. III.

[9] Din nou, e vorba de un paralelism climatic sau sintetic. Vezi şi nota de la Ps. 9: 8. Psaltirea este plină de astfel de structuri literare. Ele intenţionează să redea cât mai bine cu putinţă bogăţia semantică a cuvintelor. Nu e doar un simplu joc de cuvinte, însuşi psalmistul (sau cel ce se roagă, citind ori scriind Psaltirea), având un oarecare gând de laudă, o cerere oarecare etc. către Dumnezeu, sau o afirmaţie despre anumite lucruri, descoperă caracterul negrăit al descoperirii dumnezeieşti în inima omului, în Scriptură sau în creaţie, fapt care îl poate nedumeri sau uimi uneori atât de mult, încât caută alte şi alte cuvinte sau forme de adresare pentru a-şi exprima lauda, gândul etc.; acestea pot lua forma unor sinonime sau expresii asemănătoare, sau a unor cuvinte care includ în ele ideea anterioară, dar aduc cu ele o altă informaţie, în scopul unei accentuări sau amplificări a ideii anterioare.

[10] Zice însă şi dumnezeiescul Maxim: „[Se arăta ca vrednic de] ocară oamenilor care nu credeau adevărul şi defăimarea poporului celui plin de păcate (La Nichita)”.

Anunțuri

~ de Petre pe Aprilie 18, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: